Poate că Republica Islamică în sine va supravieţui, dar va fi lipsită de orice legitimitate. Asistăm la declinul teocraţiei islamice în Iran. Aceasta nu înseamnă, însă, că regimul e pe punctul să se prăbuşească. Ceea ce  vedem acum este eşecul unei ideologii ce stă la baza regimului iranian. În această interpretare a islamului şiit, prelaţii sunt şi gardieni ai societăţii, şi arbitri supremi în materie de moralitate şi politică, toate în virtutea puterii dreptului divin. Când Ruhollah Khomeyni a instaurat Republica Islamică Iran, această doctrină (velayat-e faqih) a devenit absolută. În ultima vreme însă, a primit o lovitură fatală.

Când actualul ghid suprem, ayatollahul Ali Khamenei, a salutat victoria lui Mahmoud Ahmadinejad numind-o „miracol divin“, el s-a folosit de arma absolută a religiei. Milioane de iranieni nu s-au mai lăsat însă înfricoşaţi, convinşi că voturile le-au fost furate. Khamenei a realizat că însăşi existenţa regimului era pusă în cauză şi şi-a înăsprit tonul, dar iranienii nu s-au lăsat intimidaţi nici aşa.

Astfel, s-a văzut clar că nu autoritatea divină, ci voinţa populară e cea care conferă legitimitatea. De 30 de ani încoace, forţa regimului s-a bizuit pe prestigiul religios şi pe excluderea celor neascultători din comunitatea musulmană. Acum, acest sistem nu mai funcţionează, iar mollahii o ştiu.

Cum s-a ajuns aici? Manifestaţii de protest au mai avut loc şi în trecut, opunând mulţimea statului, dar clericii se aliniau mereu de partea statului. De această dată, clericii sunt divizaţi. Khatami l-a susţinut pe faţă pe opozantul Mir Hossein Moussavi, la fel ca marele ayatollah, Hossein Ali Montazeri.

În culise, fostul preşedinte Rafsandjani – şeful Adunării experţilor, un alt organism constituţional puternic (care, teoretic, îl poate destitui şi pe ghidul suprem) – a făcut o campanie ostil