Revin, cum am promis, la epopeea aurului din „camara" Bancii Nationale. Notand ca dilema aur sau argint n-a fost privita cu ochi buni in tara noastra. Mai intai, fiindca a incurajat speculatiile monetare. Apoi a contat si faptul ca noi, romanii, inca din cele mai vechi timpuri, pusesem semnul egal intre aur si bogatie. Iar cand aurul incepuse sa-si piarda stralucirea de altadata, fiind silit sa-si imparta puterea cu argintul, o mare parte a societatii romanesti a perceput fenomenul ca pe o lovitura data avutiei tarii.

Declinul aurului incepuse, de fapt, inca din zorii secolului al XIX-lea. Veacul in care se intrupasera atatea mari biruinte ale umanitatii a marcat o stingere treptata a febrei aurului. Lumea financiara opta in buna masura pentru un soi de balans intre aur si argint: bimetalismul. Semnul epocii.

Fiecare epoca are un semn al ei. Un semn distinct, ce domina modul de gandire, ritmurile vietii, felul de a se purta al oamenilor. Barocul a fost, candva, un astfel de semn. Blaga aminteste, intr-un studiu, ca pusca soldatului din vremea lui Ludovic al XIV-lea avea infatisare „baroca". La fel ca peruca monarhului. La fel ca palatele nobililor. Aurul a jucat si el un astfel de rol, de semn al timpului. A jucat acest rol mai multe secole. Pana cand bimetalismul a luat locul monometalismului. In loc de aur... aur si argint.

Fara indoiala ca, in secolul XIX, lumea nu s-a despartit de aur nici definitiv si nici pe deplin. In plin bimetalism mai erau contabilizate beneficiile febrei metalului galben. Si erau numarati castigatorii. Marii exportatori de capital: mai intai Marea Britanie, Franta, Germania, apoi Belgia, Olanda, Elvetia; si, in sfarsit, SUA.

Sub semnul aurului, inainte de declin, au fost consolidate sisteme bancare si monetare. A aparut piata internationala a banilor. Regina balului, Marea Britanie, si-a permis chiar sa se rupa