Regizorul Corneliu Porumboiu a fost atât de îndrăgostit de secvenţa de confruntare lingvistică, încât a construit neglijent restul scenariului. Am venit la „Poliţist, adjectiv” să văd ceva ce frizează capodopera şi am descoperit o peliculă mult prea lungă, diluată, repetitivă. Mă tot gândesc la biroul ăla: fără computer, dar cu tablă de scris… N-arăta deloc a birou de şef de poliţie, chiar şi provincial. Arăta a sală de clasă. Mi-am zis: aşa ceva nu există. Adică există doar pentru că regizorul l-a pregătit pentru demonstraţia finală. Mă mai gândesc şi că ar fi fost de ajuns o simplă săpuneală.
Dacă poliţistul lui Bucur ar fi vrut să aibă conştiinţa împăcată că nu-i distruge viaţa puştiului ăluia, l-ar fi putut avertiza: “Măi, băiete, mai încet cu iarba, că sunt cu ochii pe tine!”.
Dar, atunci, dus ar fi fost finalul epatant! Pentru că filmul nu e despre un om al legii care încearcă să salveze nişte tineri teribilişti (ei nu sunt decât nişte siluete indiferente care trec prin cadru) – treaba asta presupunea deja ceva mai mult. Filmul este finalul - Porumboiu a fost atât de îndrăgostit de secvenţa de confruntare lingvistică, încât a construit neglijent restul scenariului pornind de la ea, cam ca un dosar compromis de vicii de procedură şi de dovezi contrafăcute.
Plictiseală şi neverosimil
S-a scris mult despre “aşteptarea” şi semnificaţiile din primele 40 de minute. Eu m-am plictisit teribil. Am venit la “Poliţist, adjectiv” să văd ceva ce frizează capodopera şi am descoperit o peliculă mult prea lungă, diluată, repetitivă şi nu foarte amuzantă, presărată doar de câteva momente sclipitoare ce amintesc de regizorul lui “A fost sau n-a fost?” sau “Visul lui Liviu”. Unii au văzut curaj.
Eu, sterilitate. Un exerciţiu cerebral forţat, supt de emoţie, o flexare prea stridentă a muşchilor auctoriali (“pr
