În volumul antologic al lui Emil Brumaru, „Julien Ospitalierul” (Ed. Polirom), fantasticul banalităţii apare dintr-o comutare.
Nu suntem în Brobdingnag, ţara proporţiilor enorme, dar o cameră şi masa din mijlocul ei, obiectele şi ustensilele casnice, o piersică sau o portocală, un picior de scaun sau un ciucure al covorului - toate aceste elemente ale domesticităţii pot apărea, prin lentila poetică, dilatate şi animate halucinogen.
Nicio legătură cu poezia fructelor, capitol gingaş al poeziei de atmosferă patriarhală, de la Ion Pillat. Întorcând sintagma, descoperim aici fructele poeziei, ale unei noi viziuni poetice electrizând natura moartă. Să citim o splendidă „Elegie”: „Covoarele-şi tulbură- n vagi dupăamieze/ Grădinile calde cu plante obeze/Şi vechi animale cu suflet de lână/Vor iar lângă scaune-n veci să rămână./Oh, cănile- şi dau una alteia gura,/Pe mese sunt fructe ce-şi sfarmă armura/Şi-i poate şi-un cântec uitat de-un seraf/Ce lasă să-i cadă moi bile în praf.//Afară copiii rup măduva grea/A apei ce blând a ţâşnit din cişmea/Şi fug de burlanul cel lung să nu-i soarbă/În pod, unde este o bufniţă oarbă.//Apoi nu se-ntâmplă o vreme nimic.//Insecte cu frica închisă în plic/Aşteaptă. Privesc melancolici pe geam/Cu ochii albaştri, motani de Siam/Ce nu pot pricepe cu mintea, pufoşii,/Pe domnii ce-şi taie salate de roşii/Când ei doresc carne şi carne şi carne/ Ce-acum şi de-a pururi în somn să-i răstoarne.”
Plantele sunt obeze, cănile îşi dau una alteia gura, apa ţâşnind din cişmea are măduva grea... Burlanul cel lung ar vrea să-i soarbă pe copiii din a căror perspectivă e creat un colţ de tablou. După-amiezele toropite devin un cadru temporal fluid, cu graniţe elastice în ordine realistă şi bariere lirice inexistente. Absolut orice se poate întâmpla în acest no man’s land minuţios figurat şi suprapopulat de Emil Brumaru: uimit
