Demisia Monicai Iacob Ridzi este salutara, dar vine foarte, foarte tarziu. Nu o mai putem socoti o demisie de onoare si, nici macar in ceasul al 13-lea, d-na ministru n-a reusit sa-i dea aceasta tenta.
A preferat sa se victimizeze printr-o trimitere la suferinta familiei, la boala mamei, la imaginea partidului si a Guvernului.
De fapt, chiar daca e onesta, dupa cum pretinde, d-na Ridzi trebuia sa demisioneze cel putin pentru ca, dupa cum ea insasi pretinde (culmea, in aparare), banii ministerului circulau fara stirea sa si a cumparat imagine pe bani publici, dupa cum Traian Basescu insusi a afirmat.
Cat despre acuzatiile la adresa Parlamentului, care, potrivit d-nei Ridzi, nu doreste aflarea rapida a adevarului, iar potrivit lui Traian Basescu s-a comportat stalinist, cu expunerea mediatica intensa si cat mai prelungita a cazului, ele sunt, cu siguranta, intemeiate.
Scandalul e mana cereasca pentru PSD si PNL: afecteaza nu numai un ministru PD-L, ci un ministru din chiar aripa prezidentiala a PD-L, un ministru promovat de Traian Basescu si legat foarte tare de Elena Basescu. Sigur ca-si doresc ca acest scandal sa ramana vesnic in capul jurnalelor si pe prima pagina a ziarelor si sigur ca au incercat sa-l amplifice.
Dar tergiversarea si amplificarea scandalului nu ar fi fost posibile daca d-na Ridzi, in primul rand, nu calca pe bec sau daca macar demisiona rapid. Asa, nu a facut decat sa furnizeze un vagon de materie prima adversarilor sai.
Probabil ca aceasta demisie a fost ceruta de Emil Boc si/sau Traian Basescu pentru ca deficitul de imagine era imens. Insa pentru PD-L si presedinte acest deficit nu este cu nimic reparat de aceasta demisie nici de asumare, nici de onoare si nici la timp.
Fara invinsi, fara invingatori
Nimeni nu castiga nimic din aceasta demisie.
Pe
