Revista Observator cultural este invitată la Festivalul de Poez „Să trăiţi bine!“ – sîntem îndemnaţi insistent şi cu o consecvenţă ce denotă deja o bună cunoaştere a sugestiei şi recomandării. Dacă nu cumva devine deja un fel de sarcină obligatorie. Ordin. „Să trăiţi bine!“, fără nici un fel de „vă rugăm“ sau „poftim“, poate fi mai mult decît o simplă urare. Sună bine acest „să trăiţi bine“, dar este el adevărat şi posibil, la urma urmelor? Ce înseamnă să trăim bine, cum ni se tot spune aproape zilnic? Ce va să însemne trăitul prost faţă de trăitul bine? Ce ar putea să însemne trăitul bine, cînd nu ştim nici măcar cu aproximaţie unde se sfîrşeşte răul şi unde începe binele? Mai există bine, unde s-a pitit el, cum se exprimă, cum se manifestă? De la cîte fire de nisip începe o grămadă era una dintre interogaţiile esenţiale ale vechilor greci. Acum nici nu ne mai batem capul cu astfel de întrebări metafizice, accesarea şi cheltuirea mai mult sau mai puţin judicioasă a fondurilor publice sau europene fiind cumva prioritară. Zi şi noapte. În Anglia, chiar şi într-o veche democraţie unde regele dădea socoteală Parlamentului, scandalurile legate de cheltuirea banului public se ţin lanţ. Fel de fel de mici ciubucuri şi ciubucăreli ies la iveală şi premierul Gordon Brown cu greu mai face faţă asalturilor şi dezvăluirilor de presă. În România lui „să trăţi bine!“, afacerea Ridzi a pus pe jar clasa politică românească. De la mic la mare, politicienii s-au aliniat brusc la standardele eticii de circumstanţă. Voi ne acuzaţi pe noi, tocmai voi? Păi atunci ia să vedem ce iese ca să trăim bine cu toţii! Preşedintele a zis că e o chestie minoră, o să fie o conferinţă de presă şi mai vedem. Sebastian Lăzăroiu să trăiască, deja Cristian Preda e la Bruxelles şi schimbă bezele cu ceilalţi europarlamentari. Greu de digerat statul pe aceeaşi bancă cu Vadim Tudor şi Dan Claudiu Tănă