Revista Observator cultural este invitată la Festivalul de Poez „Şi chiar dacă am scris note, am scris lucruri bune, i-am lăudat pe oameni“ – Gică Popescu, fotbalistul, dixit. Şi de ce nu? Eu îl cred. Era tînăr, aproape un copil – bănuiesc că un adolescent, oricît de excepţional sportiv, oricît de muncit la antrenamente, oricît de hîrşit în competiţii, nu e matur şi în afara terenului de joc. Şi-apoi, era uşor să-i sperii pe copiii ăştia mari, să le arăţi pisica opririi de la deplasări sau, mai ştii?, să le numeri dolarii pe care, cinste lor!, îi puneau deoparte. Altfel, trebuie să spun, cu toată sinceritatea de care sînt capabil, că nu m-am simţit deloc bine, dimpotrivă, am avut o senzaţie profund dezagreabilă, cînd Dan C. Mihăilescu mi-a arătat o foaie din dosarul lui de urmărit (D.U.I. – pentru cunoscători), în care, culmea!, era vorba despre mine. Foaia – nici măcar plină: s-o iau ca pe o umilinţă? Nu meritam eu mai mult? – era, evident, rătăcită în dosarul D.C.M. Probabil era parte din dosarul tatei, nu mi-ar fi făcut ei mie onoarea, eram o miză nesemnificativă, nu se ocupau băieţii de mine în mod special. Trebuie să fi fost ceva ca o pată de culoare, tuşa măiastră care desăvîrşeşte tabloul. Oricum, scria de bine. Zicea că sînt „liniştit, manierat, preocupat de studiu, afectuos şi docil faţă de părinţi“. Chestia cu docilitatea să i-o spună mamei – dar, oricum, de unde o ştiau? Mă turnau ai mei? Aveam microfoane-n casă? Ciripitorul era prieten bun, venea la noi acasă cînd erau şi părinţii? Se pare că nu, pentru că „la locuinţa sa nu primeşte vizite“. Fals, evident. Şi mai zicea că „întreţine relaţii apropiate cu colega de grupă (...), pe care o vizitează la domiciliul ei situat în bd 1 Mai“. Asta m-a cam pus pe gînduri. Scormonindu-mi amintirile din anul întîi – atunci pare plasat episodul –, cam ştiu despre cine era vorba; era, în principiu corect, doar c