Măi, cum i-o fi venit ideea? Cine i-o fi şuierat-o în ureche astfel ca el s-o preia gata gândită şi cu tentantele pretenţii de paternitate? O fi visat-o, şi părând încărcat de forţă a spiritului visul acela a hotărât să-l importe pe tărâmul trăitorilor lipsiţi de vise din Sectorul 4 Bucureşti. Sau s-o fi speriat omu’ şi a acţionat cum i-a dictat inexplicabilul.

Poţi avea o experienţă onirică devastatoare şi, odată revenit pe plaiurile terestre, să acţionezi sub influenţa totală a întâmplărilor atât de proaspete în minte, poţi să te transformi total, în orice caz, îi poţi şoca chiar şi pe cei ce te cunosc foarte bine.

În cazul de faţă nu e ceva foarte grav, dar este cel puţin bizar. Încerci să vezi care a fost logica, încerci să înţelegi, să participi constructiv, dar toate se năruie, că n-ai niciun capăt de înţeles, să te-apuci bine de el şi să-l scoţi la iveală.

Aşadar, de ce-o fi pus primarul sectorului 4 bănci mari de lemn de-a lungul trotuarelor foarte înguste, în scuarurile din intersecţiile supraaglomerate, toate cu faţa spre carosabil? Să stea oamenii jos, să nu obosească. Dar acolo nu e parc. Nu sunt magazine, să zici că unii aşteaptă să termine shopoholicii cumpărăturile. Nu sunt staţii de autobuz, de troleu, de nimic. Intrare la metrou nu e, să spui că te odihneşti când ieşi din măruntaiele pământului cu bine, după ce ai urcat scara rulanta statică. Nu e niciun spaţiu mare, eventual să performeze artişti stradali. Nu-s nici măcar copacii străjuind, deci dacă te aşezi vara stai cu capul în plin soare dogoritor. Nu e decât calea de acces spre blocuri. Şi aia strâmtă ca vai de ea, că are şi un peticuţ de iarbă cu panseluţe, şi desen special pentru biciclişti, şi maşini răzleţe care testează vigilenţa Poliţiei Rutiere. La toate astea se adaugă nişte bănci uriaşe, inestetice - că-s şi urâte, sincer vorbind -, propunând călăt