Una dintre cele mai persistente "fobii" ale regimului comunist a fost cea legată de relaţiile cu străinii. Relaţii care au fost ţinute, decenii la rând, sub un control deosebit de strict. Totuşi, în patria noastră socialistă au existat nişte oameni care, în ciuda acestui control, puteau vorbi, ori de câte ori doreau, cu străinătatea.

Reuşeau această performanţă fără să iasă din casă şi fără să intre în atenţia "organului". Oricât ni s-ar părea acum de ciudat, aceştia nu erau nişte agenţi secreţi, versaţi şi superinstruiţi. Şi nici vreun grup de persoane extraordinar de abile, obişnuite să evite filajul Securităţii. Nu, în nici un caz: viaţa şi activitatea lor se derulau oficial, la lumina zilei şi cu aprobarea autorităţilor competente. Ei sunt radioamatorii, singurii "vorbăreţi" care, într-o perioadă în care linştea se aşternuse ca o lespede grea asupra întregii ţări, reuşeau să ia legătura şi să comunice, relativ uşor, cu colegi de-ai lor, aflaţi la mii şi mii de kilometri distanţă.

În anul 1989 era în vigoare Legea nr. 23/ 17 Decembrie 1971. O lege care, deşi părea că se referă doar la "apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România", conţinea şi nişte articole privitoare la obligativitatea "educării salariaţilor în spiritul păstrării secretului de stat, al vigilenţei, cinstei şi demnităţii în relaţiile cu străinii". În spatele acestor prevederi aparent benigne, se ascundea o realitate, nescrisă, dar ştiută de toată lumea: orice convorbire cu un cetăţean străin trebuia "spovedită" amănunţit în faţa "organului" competent. Cantonaţi undeva, la graniţa dintre sport şi activitatea tehnico-ştiinţifică, radioamatorii din România socialistă erau, în această privinţă, un pic mai liberi decât noi ceilalţi. În cazul lor, singura cenzură care acţiona era cea impusă de regulile internaţionale stricte care coordonează această activitate