În condiţiile în care cartea de film nu îşi mai găseşte locul pe piaţa editorială autohtonă, apariţia unui volum precum François Truffaut: Bărbatul care iubea filmele de Magda Mihăilescu (Curtea Veche Publishing, 2009) trebuie salutată ca un veritabil eveniment. Asta cu atît mai mult cu cît nu este vorba de o culegere de publicistică, un volum de interviuri sau o teză de doctorat, ci de o carte scrisă – şi rescrisă – de-a lungul multor ani, cu trudă (documentarea a fost amplă şi laborioasă), talent (subtilitatea analizei şi farmecul stilului cuceresc) şi pasiune pentru cinema şi în special pentru opera lui Truffaut. Cartea este adresată nu doar admiratorilor, actuali sau potenţiali, ai marelui cineast francez, pionier al Noului Val, ci şi tuturor cinefililor. Cu un „Cuvînt înainte“ de Serge Toubiana, directorul general al Cinematecii Franceze, ea include un capitol cu mărturii ale cîtorva dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Truffaut, precum şi excelente informaţii biografice, filmografice şi bibliografice. La lansarea de la Institutul Francez, criticul Alex. Leo Şerban a prezentat volumul drept „cea mai bună carte de cinema scrisă vreodată în limba română“. Pentru că volumul dumneavoastră nu include un „Argument“ explicit, vă rog, răspundeţi-mi succint: de ce o carte despre François Truffaut? Aparţin generaţiei care a avut norocul să aibă 20 de ani în anii ’60, epoca fierberii cinefile, în siajul freneziei criticilor de la Cahiers du Cinéma, deveniţi, între timp, autorii Nouvelle Vague. Din familia acestora, Truffaut, criticul cel mai agresiv, violent, „irecuperabil“, se spunea, potolit apoi, odată cu trecerea în spatele camerei, m-a fascinat, dar şi intrigat. Mi s-a părut întotdeauna că opera sa mai mult ascunde decît arată. Serge Daney îl numea „Dr. Jekyll şi Mr. Hyde“. Mi-am zis că ar fi un exerciţiu profitabil să trec pragul farmecului, împreună