În anii ’80, o carte bună se vindea întotdeauna împreună cu una sau două cărţi „de umplutură”. Ca să obţii un titlu de referinţă, trebuia să te înghesui la cozile din faţa librăriei şi să accepţi să ţi se pună-n braţe şi cărţi pe care nu ţi le doreai. Cartea era un bun tare preţios în comunism. N-aveai prea multe variante de a-ţi petrece timpul liber, aşa că luai o carte-n mână şi citeai. „Se citea extrem de mult pe vremea aia. Nu prea era altceva de făcut. La 10 seara, adio televizor!”, povesteşte George Rizoiu, 55 de ani.
„Cărţile bune dispăreau imediat tocmai din motivul ăsta. Că toată lumea alerga după ele. Şi era bine să cunoşti pe cineva, să-ţi facă rost de cărţi. Eu aveam o mătuşă care lucra la librărie şi totdeauna când apărea o carte bună, mă-ntreba: «Vrei?». Şi-aşa am reuşit eu să-mi fac biblioteca. Dacă nu cunoşteai, trebuia să stai la cozi, să iei cărţi la pachet, era mai complicat...”.
Colecţiile întreţineau căutarea
„Cu coadă ca la alimentara. Aşa se vindeau cărţile atunci”, povesteşte Lucia Bălan, 56 de ani, „cu 35 de ani experienţă de librărie”. A lucrat mai întâi la Librăria Kretzulescu, de pe Calea Victoriei. S-a mutat apoi, în anii ’90, la Librăria Mihai Eminescu, altă librărie faimoasă a Bucureştiului, aflată pe Bulevardul Regina Elisabeta, colţ cu Academiei.
Lucia Bălan povesteşte: „Erau multe colecţii atunci şi lumea era înnebunită să nu piardă colecţia. «Romanul secolului XX», «Romanul de dragoste», «Globus»... Mai mult de 10% din cumpărători erau clienţi fideli, care veneau zilnic la librărie să vadă ce e nou. Era nenorocire dacă nu le opreai şi lor o carte nouă, măcar să o vadă”.
Marina Munteanu, şefa librăriei Mihail Sadoveanu, confirmă: „Erau cumpărători care veneau în fiecare zi să întrebe. Ieşeau de la serviciu şi cred că umblau prin două-trei librării, şi prin cele d
