S-a întâmplat să stau la masă, cu nişte ani în urmă, lângă Henri Cartier-Bresson, cel mai mare fotograf artist din Franţa şi unul din cei mai faimoşi artişti ai camerei foto din întreaga istorie a genului.

Venise în România, în vizită la Lena Constante şi Harry Brauner cu care, datorită lui Victor Brauner şi altor români de marcă din Paris, se împrietenise înainte de război şi păstrase pe viaţă prietenia.

Când i-am fost prezentat, mânca mămăliguţă cu brânză şi smântână, aşa că momentul, care altfel ar fi putut avea antren şi măreţie, nu avea. Am simţit mai multă bucurie şi am trăit mai intens clipa de graţie, când am primit de la Lena Constante albumele de fotografii, care-l făcuseră celebru pe Henri Cartier-Bresson. Am avut mai complet sentimentul providenţei, decât în imediata vecinătate a geniului, în condiţia acestuia de om care mestecă şi se şterge cu şerveţelul la gură înainte de a-mi adresa câteva cuvinte de bun venit.

Ca şi în alte situaţii, comparabile ca importaţă, n-am avut nici o reacţie semnificativă pe loc, dar ulterior, trecând anii, am compensat, amintindu-mi cu tot mai mult suflet de ele. Faptul e de înţeles. Suntem învăţaţi că marii oameni au trăit cândva, nu că le suntem contemporani şi că ne pot fi chiar vecini de bloc. Despre supradotaţi se vorbeşte ca despre sfinţi, în termenii unei evlavii care ne face să gândim că supradotaţii trebuie să emane duh de genialitate. Probabil că şi emană, iar defectul e la noi, că nu avem organ pentru acest duh.

În zilele de după întâlnirea cu Henri Cartier-Bresson, mi-am forţat memoria căutând să resuscitez nişte secvenţe de ţinut minte pentru totdeauna. Nu ştiam că lucrurile se pot petrece şi altfel: să ţi se blocheze percepţiile în timpul real, dar să te sensibilizezi mai apoi, pe măsură ce judeci şi te detaşezi de efectul banalului. În definitiv, ce mi se întâ