Revista Observator cultural este invitată la Festivalul de Poez Mult mai mult decît alte volume ale lui Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire s-a aflat frecvent în atenţia lecturilor critice ale deceniilor 8 şi 9. O explicaţie, una singură, nu credem să fie – mai degrabă, mai multe, venite din zone diferite: o apariţie a romanului într-o colecţie populară şi într-un tiraj verosimil doar pentru vremurile acelea bizare (BPT, 1968, 80.175 de exemplare); centenarul naşterii lui Arghezi, cînd revistele literare aleg, pentru numerele lor omagiale, lecturi „originale“ şi „inedite“, privilegiind, cum era şi firesc, proza; o recitire a fostului poem în proză drept roman fantastic şi alegoric după apariţia volumului al treilea din Arca lui Noe de N. Manolescu şi polemica înaltă pe care ultimul o poartă cu N. Balotă pornind de la statutul literar al ultimei părţi a romanului: e utopie negativă sau nu? E final religios sau laic? Romanul, e adevărat, merită şi interesul critic, şi cu atît mai mult polemica – în plus, e unul dintre cele mai fertile la o privire de aproape, pentru că nu-şi poartă la vedere (şi prin aceasta nu-şi impune) singularitatea unei interpretări. Cei care vor să citească un roman „de epocă“ interbelică şi să decodeze portrete şi defecte au de unde alege, căci personajele sînt transparente: Iorga nu e greu de ghicit sub trăsăturile rectorului cu multiple diplome comandate prin poştă şi cu fiică pictoriţă, deputatul Pilaf, cu doi unchi la putere şi veleităţi poetice, e la o consoană (şi-o dublare) distanţă de prototip, Lovinescu e şi el prezent, cu gesturi hulpave în faţa peretelui de cîrnăţărie şi cu înspăimîntătoarea fascinaţie pentru mecanica funebră. Cititorul interesat de unitatea poeticii argheziene are şi el ce citi din belşug: personajul-narator e aproape de vocea care se mărturiseşte în Scrisoare cu tibişirul şi Dintr-un foişor, fragmentele de