Marea revelaţie a prozei româneşti din anul 2009 este Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Să recunoaştem, puţini se aşteptau la aşa ceva, căci antecedentele poetului (Şamanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001, Iisus cu o mie de braţe, 2005) sau ale autorului de proză scurtă (Statuia comandorului, 1994, prototext ignorat al Cărţii şoaptelor), deşi nu lipsite de merite, nu reuşiseră să îl impună pe omul public (fost ministru, actualmente membru marcant al PNL, preşedinte al Uniunii Armenilor din România şi vicepreşedinte al U.S.R.), drept un scriitor de anvergură.

Varujan VOSGANIAN, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“, Iaşi, 2009, 530 p. Politicianul l-a eclipsat pe scriitorul „autentic“... Elaborat pe parcursul cîtorva ani, volumul – pe care trebuie totuşi să îl numim roman – condensează, pornind de la biografia şi ascendenţa familială a autorului, experienţa tragică a unui popor într-o tulburătoare naraţiune fabulatorie. Ea mobilizează deopotrivă valenţele poetului liric, ale povestitorului, ale istoricului politic şi ale liderului comunitar, absorbind ca un polipier poveştile de viaţă şi, prin intermediul lor, istoria recentă a armenilor pe care România i-a „adoptat“ după marele exod ce a urmat Genocidului din 1915, iar comunismul i-a împrăştiat, din nou, în cele patru zări. Caracterul de epopee modernă apare marcat inclusiv prin numărul de 12 capitole – echivalente celor 12 cînturi… În tot cazul, formula narativă răstoarnă convenţiile cu care romanul modern ne-a obişnuit. Naratorul se identifică total autorului de pe copertă, şi toate sau aproape toate personajele volumului sînt deplin identificate cu modele reale. Faptul este exprimat inclusiv prin numeroasele expoziţii de fotografie cu care Varujan Vosganian şi-a „dublat“, în turneele sale de lansări prin ţară, textul Cărţii şoaptelor. Cu toate aces