De ce nu cred în Dumnezeu? Poate pentru că nu l-am întîlnit. E primul lucru care îmi vine în minte, odată cu invidia pentru Voltaire, care spune că Dumnezeu e un actor de comedie care joacă pentru o audienţă căreia îi e frică să rîdă.
Mi-aş dori să pot intra la piesa asta. De mic am trecut pe lîngă biserici cu credinţa că sînt un semn al timpurilor trecute, de dinainte de inventarea rachetelor şi a zborului cosmic, de dinainte de calculatoare şi roboţi şi cu siguranţa de dinainte de raţiunea europeană, aceea care a desfiinţat spaima de a fi singuri în univers.
Ateismul e o cucerire a Europei iluminate. Şi e cea mai puţin folosită. Aceleiaşi Europe eliberate de spaimă îi datorăm curentul electric şi medicina care chiar funcţionează, apa caldă la robinet şi şcoala de coafură. Toate şi-au găsit un loc în civilizaţia asta, toate, cu excepţia puterii de a te uita dincolo de propria moarte.
La fel ca şi beţivul din colţul străzii mele, ateismul s-a luptat cu condiţia umană şi n-a reuşit s-o bată. A avut toate şansele, inclusv subvenţii, regim de ideologie de stat şi staruri charismatice. L-a avut pe John Lennon. Pe Che Guevara. Pe Einstein (deşi acesta din urmă l-a cam subminat din interior cu vorba aceea cum că "Dumnezeu nu joacă zaruri"). Nici un ateu n-a fost vreodată fulgerat mergînd pe stradă, cel puţin nu înadins, ca parte a unei campanii cereşti de eradicare a fenomenului. Cu toate astea, nu există ateu să nu se teamă că pînă la urmă credinţa lui îi va crea probleme, acum sau mai tîrziu. Dacă cumva, nu…?
Acum cîteva zile i-am mărturisit unei doamne bine, de familie bună şi educaţie mai mult decît decentă, lipsa mea de credinţă. M-a luat deoparte şi m-a întrebat cu milă: "Da’ cu ce te-a supărat Cel de Sus?". Mă mirosise. Cei mai vehemenţi atei sînt ăia enervaţi pe diversele aspecte practice ale Creaţiei. Şireturile de la pantofi, care se
