Citind comentariile aparute ieri in presa pe marginea atacurilor presedintelui la adresa mass-media (sau, mai precis, a trusturilor detinute de Sorin Ovidiu Vantu si de familia Voiculescu), am retinut patru acuzatii: deturnarea atentiei publicului de la gravitatea cazului Ridzi la chestiunea banilor negri sau, mai grav, publici pe care politicienii ii ofera in mod netransparent televiziunilor pentru publicitate mascata; dubla masura flagranta pe care a folosit-o presedintele in iesirile sale publice in, sa zicem, cazurile Atanasiu si Ridzi, fiind evident ca implicarea acesteia din urma in campania electorala a Elenei Basescu i-a atras sustinerea lui Basescu; complicitatea presedintelui la practica finantarii oculte a mass-media de catre politicieni prin tacerea pe care a pastrat-o asupra subiectului desi, dupa propriile spuse, stia de aceste intelegeri inca din 29 mai; atacul nediscriminat la adresa intregii prese sub pretextul denuntarii sus-amintitelor practici.

Prima si ultima dintre cele patru acuzatii merita foarte putina atentie. In primul rand, a discuta despre intentiile presedintelui (deturnare, etc.) se reduce la a discuta despre ce rezida la un moment dat in mintea lui Traian Basescu, ceea ce – cu toata consideratia cuvenita sefului statului – e neinteresant si contraproductiv. E neinteresant pentru ca intentiile si schemele mentale basesciene sunt afacerea intima a lui Traian Basescu si contraproductiv pentru ca nu produce nici un rezultat: daca presedintele neaga ca ar fi avut o astfel de intentie, atunci discutia fie se incheie aici, fie esueaza intr-o cearta de genul "Ba da!", "Ba nu!". In ceea ce priveste atacul "la presa in general", acesta are un temei bun: Traian Basescu are prostul obicei sa nu faca distinctii, nefiind o natura inzestrata cu rafinament si fiind lipsit de capacitatea de a opera cu nuante. Cu toate acestea, Traian Basescu