Sînt tot felul de metafore care ne înconjoară. S-ar putea să citiţi aceste rînduri graţie vastei reţele de calculatoare numite Internet. Uneori calculatoarele ni se pare că alcătuiesc o imensă pînză de păianjen; alteori metaforele sînt maritime: "navigăm" pe Internet; ne pîndesc "piraţii Internetului".

Metafora pirateriei nu este nouă. La cumpăna dintre veacul al XVII-lea şi veacul al XVIII-lea, poemul lui Daniel Defoe The True-Born Englishman se răspîndise rapid. Marea majoritate a exemplarelor erau însă realizate în tipografii care nu-i dădeau un ban lui Defoe " scriitorul devenind faimos, dar nu bogat. Defoe precede ediţia revăzută de el din 1703 cu o explicaţie, în care arată, între altele, că n-a scris de dragul banilor (for the gain of the press) şi că nu-i pasă de piraţii care i-au reprodus poemul (printed again and again by pirates), atîta vreme cît îl reproduc fidel (print it true according to the copy).

Pe mări şi oceane, piratul este un tîlhar care jefuieşte proprietatea altora. Ce reguli ale proprietăţii încalcă însă piraţii din lumea cărţilor? Pe vremea lui Defoe, nu exista conceptul de proprietate intelectuală. O parte a sferei actualului concept de proprietate intelectuală îl preocupă însă pe Defoe: dreptul cuiva de a realiza noi exemplare. Exemplare din ce anume? M-aş limita deliberat la texte. Cînd citeşti despre pirateria pe Internet, gîndul îţi alunecă iute către imagini cu personaje cu un ochi acoperit de un bandaj negru, cu părul strîns de o eşarfă colorată, pumnalul între dinţi şi mîini vînjoase care apucă odgoanele corabiei. Imaginea este, desigur, nepotrivită cu tipograful-pirat la care se referă Defoe; acest pirat este probabil burtos, chel şi avar. Cei doi piraţi se deosebesc însă considerabil nu numai prin imaginile pe care ni le evocă. În termenii de azi, al doilea nu respectă copyright-ul.

Copyright-ul este un monop