Întotdeauna când m-am aflat în preajma lăudătorilor sau, dimpotrivă, a detractorilor generalului Pacepa mi-a fost imposibil să le dau integral dreptate. Sursa: Sorin Antonescu

Pentru mine era limpede că, judecat din perspectiva militară şi a onoarei de breaslă, omul trădase, îşi călcase jurământul, îşi înşelase patronii. Dar era la fel de limpede că, politic vorbind, din unghiul acţiunii sale, care l-a înnebunit de furie neputincioasă pe Ceauşescu, l-a obligat la o restructurare fără precedent a conglomeratului, i-a şubrezit ireversibil soclul, echilibrul şi iluzia omnipotenţei, gestul - prin consecinţele lui - a fost literalmente o binecuvântare pentru noi, bietele sălbăticiuni perfect dresate prin umilinţă şi înfometare.

Născut în 1928, absolvent de Chimie în 1951, când a şi fost racolat în condiţii simpatice (dacă mi se acceptă epitetul), numit în 1956, deci la 28 de ani, şeful rezidenţei noastre de spionaj în RFG, Ion Mihai Pacepa a fost prim-adjunct al directorului DIE (1966-’72), consilierul lui Ceauşescu pentru securitate şi dezvoltare tehnologică (1972-’78), secretar de stat în Consiliul Securităţii, general locotenent în 1974 şi transfug în 1978, când cere azil politic în SUA. Adică la câteva luni după acel teribil 1977 în care ceauşismul se confruntase cu cea mai ameninţătoare serie de şocuri din istoria sa, cutremurul din martie, mişcările din Valea Jiului, înfiinţarea SLOMR, cazul Goma, efectele Carthei 77 ş.a.

A fost „defectorul” cu cel mai înalt rang din Est, cazul său fiind asemănător, ni se spune acum, cu al colonelului polonez Ryszard Kuklinski. Ne-o spune Lucia Hossu Longin în cartea apărută recent la Humanitas, „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa”, şi care mie (ca vechi preţuitor de John Le Carré) mi-a stârnit o curiozitate: oare o exista un studiu comparativ al serviciilor speciale comuniste? Din zvonu