Casanova? Don Juan? Playboy? "Womanizer"-ul? Colectionarul? Seducatorul? Masonul iubirii? Omul in carnaval? Personajul lui Fellini, Strauss Jr, Lasse Hallstrom, Sandor Marai, Peter Handke, Milan Kundera s.a.m.d. este, pe rand, cate putin din fiecare si, pana la urma, aproape nimic din toti acestia.
Ca toti purtatorii de arhetip, Casanova ramane un mare nedreptatit al culturii, atat al culturii academice cat si al celei populare. Pe de o parte, a fost vanat livresc (si, apoi, analizat, disecat, catalogat, prins in paradigme) de catre cunoscatori, pana cand a devenit un produs de laborator, abstract, in care nu se mai regaseste nimic din savoarea, energia debordanta si farmecul personajului real (sau asazicand "real", cata vreme biografii sai nu par sa cada de acord cu multe din elementele de anecdotica biografica din memoriile sale). Pe de alta parte, a ajuns un bun de larg consum, despre care oricine isi poate da cu parerea, un succedaneu al subconstientului colectiv, oricand gata sa cada in mrejele locului comun (uneori, chiar, ale substantivului comun). La o simpla cautare pe internet, Casanova este disputat de Pet Shop Boys, trupa autohtona Parlament si de lista de bucate a unui restaurant californian, care ofera spre degustare Cannelloni Casanova (paste de casa, umplute cu spanac si branza ricotta, gratinate si stropite cu sos proaspat de tomate in care s-au insinuat cateva frunzulite de busuioc…). Din acest festin al referintelor culinaro-intelectuale, cat mai regasim din pelerinul amorului, din seducatorul "fara numar" si fara (?) constiinta numarabilului, din artizanul maniacal al ritualului cuceririi, din perversul iluminat pentru care posesia inseamna reinventarea la infinit a senzualitatii?
Fireste, o asemenea intrebare in cascada nu poate fi decat una retorica. Posteritatea autointitulatului Cavaler de Seingalt este una ingrozitor d
