Adăpostind 15% din populaţia lumii, dar avînd o contribuţie de numai 2,5% la PIB-ul mondial, Africa este victima cea mai evidentă a recesiunii globale. După cinci ani de dezvoltare economică cu 5%, se aşteaptă ca rata de creştere la nivelul întregului continent să se înjumătăţească în 2009. În unele ţări, ca Angola, creşterea e negativă. În alte părţi, criza a spulberat beneficiile mai multor ani de reformă economică. Mulţi africani vor recădea în sărăcie lucie.
Economişti din domeniul dezvoltării îşi frîng, disperaţi, mîinile: Africa sfidează întreaga lor strădanie de a înfăptui un miracol. În amurgul decolonizării, în 1960, PIB-ul real pe cap de locuitor al Africii sud-sahariene era de aproape trei ori mai mare decît cel al Asiei de Sud-Est, şi, pe atunci, se estima că africanii vor avea o speranţă medie de viaţă cu doi ani mai lungă. În cei 50 de ani care au trecut de atunci, PIB-ul african real a crescut cu 38%, iar oamenii trăiesc, în medie, cu 9 ani mai mult, în vreme ce în Asia de Sud-Est, PIB-ul a crescut cu 1000% şi oamenii trăiesc cu 32 de ani mai mult.
La prima vedere, remediul pentru subdezvoltarea Africii părea evident. Africa avea nevoie de capital, dar ducea lipsă de economii. Astfel că banii ar fi trebuit furnizaţi din exterior " de către instituţii precum Banca Mondială. Dar, întrucît a pretinde dobînzi profitabile unor oameni înfometaţi ar fi părut o formă de camătă, împrumuturile au ajuns să fie oferite pe bază de concesionare " de fapt, ca ajutor.
Aruncatul cu bani în zonele sărace a devenit un panaceu. Era un concept uşor de vîndut şi făcea apel la instinctele umanitare ale oamenilor. Şi mai era, de asemenea, un mod de alinare a culpei colonialiste, ca în cazul părinţilor care le fac copiilor cadouri scumpe, pentru a repara neglijenţe sau abuzuri. Această măsură nu a adus nici o ameliorare. Mare parte a ajutoarelor au fost
