Acest text a fost scris cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a sculptorului Maxim Dumitraş, pentru a prefaţa albumul pe care artistul îl pregătea ca un bilanţ al deplinei sale maturităţi. Acum cartea a apărut, în excelente condiţii grafice, sub auspicile editurilor Charmides, din Bistriţa, şi Eikon, din Cluj Napoca, iar acest eveniment editorial ar merita el însuşi un comentariu special. Pînă atunci, textul Sculptura, de la natură la sens rememorează semicentenarul artistului şi semnalează apariţia remarcabilui album cu acelaşi titlu. (P. Şuşară)

I. Schiţa unui context

Cam cu trei decenii în urmă, atunci cînd tînărul Maxim Dumitraş, din Sângiorz Băi, proaspăt absolvent de liceu şi împins abisal către lumea artei de o forţă ale cărei resorturi nici el nu le ştia prea bine, încerca să se conformeze acestei chemări irepresibile, arta românească şi, implicit, sculptura, trăiau, fie şi inconştient, dacă nu de-a dreptul o dramă, cel puţin o frustrare cu final imprevizibil. Cincinalul de miere cu regimul comunist şi cu avangarda sa propagandistică se încheiase hotărît prin documentarea chinezo-coreeană a primului estetician al ţării, magistral sintetizată în celebrele teze din iunie şi în tot felul de alte reflexii şi meditaţii de partid. Exuberanţa din deceniul şapte, aceea care făcuse posibilă apariţia grupului Sigma la Timişoara, dar şi a unor individualităţi precum Horia Bernea, Paul Neagu, Andrei Cădere etc. se temperase drastic, determinînd fie exilul propriu-zis al unora, fie pe cel interior, al altora. Cîntarea României, sora mai mare a ceea ce astăzi se autointiulează, vag şi emfatic, artă contemporană, se manifesta din ce în ce mai arogant, scopul insidios fiind acela de a dizloca profesionalismul şi de a institui, în schimb, ideea că arta nu este o chestiune vocaţională şi elitistă, ci, pur şi simplu, una democratică şi opţ