Acum se gasea acasa si ofta din greu pe lavicioara. Se odihnea inaintea ultimului castravecior care, macar ca abia se ducea pe gat fara un strop de votca, avea ceva din savoarea spirtoasa a licorii. Uitandu-se la fundul imens al Marfuscai, intra in pacat si se intreba daca dumneaei, Marfa, o arata goala la fel ca Ludmila. Ca Cervenkova, adica, isi lua el seama. Parea ca, de cand o vazuse iesind goala din baie, suprafata neteda a mintii sale prinsese mici unduiri de nelinisti. Mai intai ca nu era ziua lor de baie si, deci, Cervenkova nu avea de ce sa se dezbrace. Iar daca se dezbracase, nu avea de ce sa treaca de perdeaua ce despartea cele doua familii plimbandu-i-se pe sub nas de parca ar fi stiut ca dumnealui nu doarme, ci tine ochii intredeschisi si capul teapan cat sa nu o sperie. Si nu era vorba de o trecere rapida prin camera, ci de una lenta, cu incetinitorul. Ba chiar cu un stop-cadru prelungit! Probabil ca, daca si-ar fi ales alt traseu prin camera si alt loc unde sa se opreasca, Ivan Mihailovici nu ar fi vazut nimic, pentru ca ochii lui intredeschisi si nemiscarea faceau ca privirea sa fie captiva unui singur punct din incapere, de parca s-ar fi uitat pe vizor. Ei bine, exact in dreptul acelui presupus vizor se asezase Ludmila, iar ceea ce se vedea din ea era, bineinteles, doar o parte, insa chiar acea parte atat de bine ascunsa de femei, acel loc pe care adolescentii il viseaza umplandu-se de cosuri pe fata, acea inimioara pe care barbatii o dragalesc cautand-o pe sub fuste, prin pantalonii de doc sau prin salopete, dandu-i tot felul de nume de alint si careia ii fac tot felul de propuneri pe care ne e rusine sa le numim pe sleau acum, acel loc numit indeobste izvorul tamaduirii. Ei bine, sub buricul Ludmilei nu era nimic!

Daca ar fi fost marinar, ar fi spus ca Ludmila Cervenkova nu exista. Ca Ludmila Cervenkova este o papusa. Ca Ludmila Cervenko