Crescut într-un oraş fără operă, m-am apropiat târziu de acest gen muzical. Aradul avea, pe vremea copilăriei mele, doar filarmonică. Şi, dacă nu mă înşel, una destul de bună. Dacă mai adaug norocul de-a fi avut un profesor de muzică plin de har, dl. Hugo Hauptmann (mai târziu aveam să constat că semăna izbitor cu Gustav Mahler!), care ne obliga să ne facem abonament la matineele de duminică, cred că n-am nimerit rău. Operă ascultam doar la radio şi, din când în când, urmăream câte o transmisie la televizor. Dar nimic nu era de natură să te fascineze: nici interpretările, nici alb-negrul dizgraţios al televizoarelor Temp 6, Cosmos sau Luchian. Las' că neavând nici cea mai vagă ideea despre ce se cânta, îmi era imposibil să urmăresc mai mult de câteva minute descătuşarea aproape iraţională de energie citibilă pe chipurile şi în mişcările interpreţilor.

Astăzi, în afara unor canale cu ratinguri ce tind vertiginos spre zero, nici nu se mai pune problema să vezi altceva decât filme cu bătăi sau sex şi interminabile certuri între politicieni. S-a vorbit - o face şi George Banu într-o carte recentă - despre secolul al douăzecilea ca fiind "secolul regizorilor." După cum a început mileniul, am intrat cu violenţă în "eonul politicienilor" şi nu sunt şanse de a ieşi prea curând din el. În vremea televiziunii unice, tot se mai dădeau şi emisiuni care să treacă dincolo de epiderma fiinţei umane. În cazul operei, ne aflam în plin duplicitarism comunist: în loc ca spectacolele de operă să fie premerse de prezentarea subiectului şi de câteva explicaţii privind semnificaţiile sale, spicheriţele anunţau suav titlul şi compozitorul, de parcă întregul popor român de la oraşe şi sate n-ar fi făcut toată ziua decât să asculte opere de mari compozitori germani şi italieni. Şi fiind el un atât de avizat cunoscător, se dispensa de orice prezentare!

Primul dis