XXIX. (piatra vie)

(lui Mircea Ciobanu)

1. Cu lespedea în spate pentru unghiul zidirii; conturul umerilor scrie pe din lăuntrul pietrei - nimeni, dintre cei din spate, nu vede semnele

afundate ale chipului meu;

2. astfel, cobor spre cuvântul uitat; cu cât mai mult sporeşte întunericul, cu mine se sapă literele de foc din care nici un semn nu se poate schimba, căci ele sunt definitivul şi adevăratul meu nume!

XXX. (ştearsa invocare)

La capătul de ape corabia e o iluzie şi pânzele şi mâinile prinse pe funii la fel; la miez de noapte, în golul camerei, el cată la întinsa strălucitoare în

rochie de mireasă -

zeiţa cu părul de aur e în propriile-i mişcări - trecere reală; fără îndoială, locuinţa învăluită în ceea ce nu e, cu zidurile nemişcate - privirea participă la naşterea

sa fără invenţii şi uitări;

cu frunze se-nfăşoară casa şi din piatră se ivesc muguri: semn de bun drum. Din zori a încercat descifrarea formelor întoarse, dar una câte una

plăsmuirile le-au şters;

e timpul culesului; să locuieşti în casa îngălbenită de aşteptare şi să te imaginezi în noptosul ocean, sau să treci pragurile apei şi să te visezi între pereţii de

deasupra?

Sus - săgeata nemiloasă a ochiului Tău; jos - roşul lucind în întuneric şi Eu cu sabia trasă, săpând groapa în cruce, umplănd-o cu paos, după semnele bătrânului căruia cândva i s-a jertfit un berbec,

mied şi vin dulce, apă şi făină strâse-n mâna omului. Înfăţişarea Zinei acoperă stânca şi o schimbare se

adaugă călătoriei mele;

eram menit să laud lumina, dar sub formula sacră vorbirea corectă nu mai aduce arcul, gura şi suflul; în

auzul fiecăruia am izbit vorbele,

dar depărtat de moarte m-am tulb