Spre sfârşitul primăverii anului 1947, după ce bunicul s-a întors la reşedinţa lui uzuală din Hotelul "Gayoso" din Memphis, am plecat cu maşina la New York, unde se desfăşurau pregătirile pentru montarea piesei Un tramvai numit Dorinţă.

La New York, am reluat legătura cu Santo, dar de astă dată episodul nostru a fost scurt. Am văzut producţia realizată de Elia Kazan cu piesa lui Arthur Miller, Toţi fiii mei, şi am fost atât de impresionat de regia prin care a pus în valoare mesajul acestei drame şi de vitalitatea pe care a reuşit să o infuzeze piesei, încât le-am implorat pe Audrey Wood şi pe Irene Selznick să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-l convinge să-mi regizeze Tramvaiul. Soţia lui, Molly Day Thacher Kazan, o veche prietenă a mea, a fost cea care a citit mai întâi piesa. El s-a împotrivit propunerii de a prelua producţia respectivă, dar până la urmă Molly a avut câştig de cauză şi s-a semnat un contract.

Odată pusă la punct această importantă realizare, Santo şi cu mine am plecat la Cape Cod. Am închiriat un bungalow cu acoperiş de şindrilă, direct pe malul apei, undeva între North Truso şi Provincetown. (L-am botezat "Rancho Santo" şi am instalat în faţa clădirii o firmă care purta această denumire.) Curând casa s-a umplut de musafiri: Margo Jones şi inseparabila ei acolită, Joanna Albus, au venit să împartă cu noi rustica locuinţă. De fiecare parte a încăperii principale aveam priciuri duble: doamnele au ocupat unul dintre ele, iar Santo şi cu mine pe celălalt; şi se consuma din plin băutură tare. Eu nu eram pe atunci un mare băutor, dar Margo ("Tornada din Texas") se dovedea la fel de amatoare ca şi Santo. Era prea devreme ca să ne putem scălda în ocean, apa era rece ca gheaţa. Continuam să lucrez la Un tramvai numit Dorinţă şi acolo, în cabana aceea, am conceput replica finală a lui Blanche, care, mai târziu avea să dev