Ajunşi în gară, constatăm că sîntem, de fapt, în mijlocul nicăierei. Musai să luăm taxiul, pentru că mai avem de străbătut dealuri preţ de peste 20 de kilometri pînă în localitatea eponimă. În europenească " un soi de limbă şpargă, sau "exasperanto", dacă trebuie să o asculţi prea mult " şoferul ne explică la ce ne uităm: măslini mai mult şi restul piatră. Un castel aici. Dincolo, donquijoteşti eoliene. Apoi chiar Fatima, oraş crescut " ca toate oraşele lumii " împrejurul sanctuarului care, la rîndul său, stabilizează locul sacru, al hierofaniei. Acum, nimic din locul dintîi nu a mai rămas neapropriat de către Biserica Catolică. Caracterul său, cum ar zice artiştii de azi, site-specific, a fost evacuat de înscrierea în rîndul locurilor de pelerinaj canonic acceptate ale lumii.
Dacă voiţi însă a vă imagina începuturile, ele sînt, ca toate aspectele aurorale ale creştinismului, umile. Spre deosebire de alte locuri sacre, de aici există fotografii chiar din proximitatea temporală a evenimentelor; dar ce să fotografiezi? Acest drum, în porţiunea din afara Fatimei, se cheamă Via Crucis: cărarea ciobăneilor se pliază în drumul, mult mai înalt simbolic, al Golgotei. Astfel pavat şi marcat cu popasurile cele de cuviinţă, Caminho dos Pastorinhos încetează de a mai fi local şi se ridică la cerul care i-ar fi Ierusalimul. În definitiv, nici peisagiul nu este pe de-a-ntregul străin de cel al ţării sfinte; şi chiar de ar fi, înstrăinarea i-ar fi, cu atît mai mult, o marcă creştină: nici de tot acasă aici, nici de tot sosit acolo.
Cei trei prunci care îşi aduceau turma aici, la Fatima, cale de vreo cinci kilometri din sătucul lor de piatră, aveau aici loc de popas al amiezei. Căsuţele lor de piatră au fost păstrare "intacte", îndărăt, în sat. Fireşte, acum cele două case "genuine" sînt sufocate de tarabe cu suveniruri pioase şi kitsch. La casa Luciei, în grajduri,
