Pentru unul care a trăit pe viu miracolul de la Istanbul, de pe 20 mai, când Mircea Lucescu a ridicat deasupra capului 14 kilograme de argint şi tone de glorie, vestea că antrenorul agonizează pe un pat de spital n-avea cum să nu lase urme.

Omul care se ocupă la Şahtior de la împărţirea invitaţiilor de meci şi până la aşezarea tactică a echipei a fost îngenunchiat de stresul unei meserii căreia i s-a dedicat zilnic în ultimele trei decenii. Probabil că şi acum, în aceste ore de cumpănă, tehnicianului îi stă gândul la următorul meci, cu Krivbas, de mâine! O miză mică pentru cine nu-l cunoaşte, un posibil capăt de ţară pentru unul ca Lucescu. La Istanbul, imaginea antrenorului înconjurat de 12 casete video cu jocurile adversarului şi de două dosare a câte 100 de file fiecare m-a marcat definitiv, după ce am avut ghinionul să cunosc „profesori” ca Florin Marin, Constantin Cârstea sau Ghiţă Poenaru. Tot în inima Turciei am aflat şi cât de iubit este românul Mircea Lucescu. După finală, drumul de pe gazon până la locul unde s-a decernat trofeul l-a parcurs însoţit de turci care-i strigau „I love you, Luce!” şi care i se agăţau de gât de parcă braţele lor s-ar fi vrut a fi nişte ghirlande.

La două luni de la succesul istoric din Cupa UEFA, cu câteva zile înainte de a sărbători 64 de ani, Mircea Lucescu a aflat că nu e robot. Are probleme medicale pe care însă pare şi acum tentat să le sfideze. Răzvan Lucescu l-a sfătuit recent să renunţe la cariera de antrenor, iar EVZ crede că e bine să-şi asculte fiul. Este singura dată când lui Mircea Lucescu trebuie să i se ceară demisia! Există un singur argument. Un „Il Luce” sănătos e mai valoros decât unul cu trofee în plus.

CITIŢI ŞI:

Va mai antrena Mircea Lucescu?