● Che " Part One; Che " Part Two (SUA-Franţa-Spania, 2008), de Steven Soderbergh.
Che, filmul de patru ore al lui Steven Soderbergh, a fost construit în două părţi care să poată fi distribuite separat (cum s-a şi întîmplat în general), dar e mai impresionant proiectat tot deodată (cum s-a întîmplat anul trecut la Cannes, unde Benicio Del Toro a cîştigat un premiu de interpretare). Partea întîi (premiera: 24 iulie) reconstituie campania de gherilă din 1956-1958, prin care Guevara (Del Toro) şi Fidel Castro (Demián Bichir) au luat Cuba. Partea a doua (anunţată pentru august) reconstituie campania boliviană din 1967, care s-a dorit similară, dar n-a fost, şi în care Guevara şi-a găsit moartea.
Ambele sînt regizate într-un stil care se vrea obiectiv şi în general chiar este; rănirea şi executarea lui Che, reconstituite din punctul de vedere al protagonistului (cu toate trucurile aferente: cameră subiectivă, sunete distorsionate, lumină albă care invadează ecranul), se numără printre puţinele ocazii în care regizorul se abate de la acest stil. În general, Soderbergh îşi refuză recursul la intensificări de tipul ăsta sau de alte tipuri. Partea întîi e un marş către victorie, dar numai în sensul de mişcare lentă în direcţia aceea, nu în sensul care implică fanfare. Tonul nu e deloc triumfalist " Soderbergh nici măcar nu filmează intrarea în Havana. Muzica nu "face" emoţie pompieristică, nu "face" prea multă "culoare locală" şi rareori "face" suspans. Eroul nu e pus să pozeze romantic, nu e scos din rînd prin unghiuri de filmare sau prin montaj " camera îl prezintă de regulă ca parte a unui grup. Soderbergh nu pedalează pe spectaculozitatea bătăliilor: nu o dată intră în ele după ce deja au început, pentru a se retrage înainte de final.
Montajul mai dilată cîte un moment pentru a crea suspans, dar, în general, rostul lui este pur eliminativ " acela de
