De-o mamă - onoarea - cu fair-play­-ul, admiraţia nu se-ntîlneşte des. În literatură, cade uşor în epigonism, în imitaţie calpă. Aşa încît, într-o vreme cînd numele altora circulau doar în epigramă, e de ţinut minte, măcar pentru intenţia lui, volumul lui Mihai Codreanu, Statui, apărut în 1914, la Viaţa Românească. Volum de sonete, păstrînd ceva din cadenţa odei.

Nimic statuar, în cartea mai curînd groasă decît înaltă, premiată de Academia Română cu "Udrişte Năsturel". Doar recitiri mişcate, împărţite pe oraşe şi anotimpuri. Două poezii care se urmează una pe alta, Cântăreţul meu şi Fratelui meu cititor, creionează un public şi, despărţită de firea celui care scrie, o artă de poet: "Statui aş vrea sonetele să-i fie./ Căci nu le-a scris cu pana pe hârtie,/ Ci le-a sculptat în marmură cu dalta." Ambiţia, veche de când poezia, a trăiniciei. Deodată cu ea, durează - sfântă naivitate! - şi admiraţia. Prima dedicaţie e fără nume, criticului: "Ascultă-mi cântecul: E o poveste/ Şoptită Lunei de-un izvor sălbatic,/ Care-şi înneacă plânsul singuratic/ În valuri reci ca rândurile-aceste." O captatio benevolentiae, în decor tardo-romantic, invocaţie nu către muză, ci către cumpănitul cititor de meserie al unor rînduri exaltate.

O primă fascicolă, după dialogicul, oarecum, preambul, e dedicată oraşului în care se presară statuile, Iaşul. Cu umbrele lui, al căror şir începe, într'un apus de soare (nu poate fi suspectat, Codreanu, de îndepărtare de livresc), cu Ştefan. Descris şcolăreşte, cu toată patima moştenitorului: "Însufleţit în bronzul nemuririi,/ Eroul vremilor medievale,/ Cu buzduganu' ntins şi 'ncins de zale,/ Se'nalţă ca fantoma răsvrătirii." Micul Pantheon de uz naţional îi mai cuprinde, dintre purtătorii moldavi de merite, pe Alecsandri şi pe Costin. Li se va alătura, la distanţă, cu o statuie neridicată încă, Eminescu. Iată-l pe Alecs