Urmînd de-a lungul timpului efectele paradoxale ale luptei între cunoaştere şi dogmatică, Iranul rămîne un mister, fie el sau nu unul de natură blagiană. Un paradox contextual al acestui mister este şi "nesemnificativul" pas istoric făcut, de la a fi considerat responsabil de începutul istoriei globale (cel puţin potrivit lui Hegel) şi pînă la a ajunge codaşul istoriei. Aşadar, un mister care ne poartă de la începutul Persiei şi pînă la cel al Republicii Islamice Iran. Adeseori, în interviurile recente cu mai mulţi studenţi iranieni aflaţi în Anglia, s-a pus problema funcţionării acestei forme aproape unice de guvernare.

Primul meu candidat, o studentă de 26 de ani, masterandă în comunicare şi media, a început să zîmbească de îndată ce am întrebat-o care sînt părerile ei despre această formă de coexistenţă între teocraţie şi republică: "Dacă n-am avea rolul de lider suprem în Constituţie, poate că am putea fi o republică". De aici şi o mare parte a problemelor de acum. "În teocraţie, reprezentanţii formei de guvernare, cred că sînt aleşi de divinitate. În Iran, guvernul nostru este unul islamic şi, prin urmare, a te împotrivi lor înseamnă să te împotriveşti islamului. Iar în islam, dacă te împotriveşti religiei, poţi fi executat. Nu există nici un mod uşor în care să poţi aborda această problemă, căci nu este o republică atîta timp cît există funcţia de lider suprem. Atunci poţi fi acuzat că eşti împotriva religiei şi a voinţei divine şi, drept urmare, vei fi executat. Ceea ce se întîmplă acum " să se audă slogane împotriva ayatollahului Ali Khamenei " era de neconceput în urmă cu 30 de ani. Poate că a început de la voturi, dar nu mai este vorba doar despre asta."

Politizarea religiei este un fenomen care nu mai poate scăpa generaţiei tinere, iar democraţia, trăită aproape exclusiv virtual, promite o viaţă culturală şi economică mult mai apetisantă.