De-atîtea şi de-atîtea ori aparenţele înşală. Gabriel Chifu pare la prima şi la a doua vedere înzestrat cu toate datele psihice şi somatice trebuitoare pentru a-i asigura o avantajoasă poziţie pe eşichierul existenţei, cu un talent în măsură a-i susţine convenabil cariera literară. E ceea ce s-ar putea numi un favorit al sorţii. Nimic din acele insuficienţe, devieri, fisuri mai mult sau mai puţin acuzate la numeroşi scriitori s-ar zice că n-ar putea fi proprii fiinţei d-sale robuste, stenice, mereu agreabil comunicative. Şi cu toate acestea, Gabriel Chifu se declară, surîzător, un inadaptat ce-şi dizolvă întristarea în metafore ale unui destin contrafactual: "Am fost pus greşit în acest corp. Aş fi putut să fiu altul, cel adevărat. Aş fi putut să funcţionez altfel, cu adevărat. M-aş fi putut deplasa altfel, nu păşind cu picioarele acestea, care mă încurcă şi mă ţin pe loc, ci mergînd / păşind / înaintînd cu vîntul şi cu ploaia. Aş fi putut privi nu cu ochii care doar sporesc ceaţa, ci cu stelele, şi cu lumînărele aprinse, şi cu luna, căci şi ele sunt o privire. Şi m-aş fi putut face înţeles altfel, nu cu aceste cuvinte care mă îndepărtează de mine însumi. Aş fi putut vorbi nu cu propoziţii, ci cu iarba care înverzeşte, cu pomii care înfrunzesc, cu apele care curg, cu lumina care creşte, şi scade, şi iar creşte". Aşa să fie? Credem că nu avem a face cu un simulacru. În asemenea rînduri, scriitorul realizează o convergenţă confesivă cu atîţia neadaptaţi neîndoielnici ai domeniului, modeşti ori geniali, privirea pe care o aruncă în oglindă fiind sugestivă la acea limită tulburătoare dintre vis şi realitate ce girează "adevărul" specific literaturii. Socotindu-se "străin şi călător" în lumea aceasta, Gabriel Chifu simulează, totuşi, nu în faţa d-sale, ci în faţa semenilor, o minimă "acomodare": "mă străduiesc crispat să mă acomodez, să nu se vadă că mă aflu din greş