Cine încearcă să depisteze germenii vocaţiei lui Noica cu greu va găsi episoade biografice în seama cărora să pună această aplecare. E drept, o oarecare predispoziţie pe linie maternă (mama lui Noica, Clemenţa Casassovici, obişnuia să răsfoiască tomurile moraliştilor francezi) sau lecturile timpurii din cărţile pe care le va fi găsit în biblioteca familiei pot explica într-o oarecare măsură predilecţia tînărului pentru tărîmul conceptelor. Dar condiţiile acestea sunt generale şi imprecise. Atîţia tineri au trecut prin aceleaşi circumstanţe şi totuşi nu au simţit chemare faţă de gîndirea speculativă. Altceva trebuie să se fi petrecut în sufletul lui de vreme ce a simţit, încă de la vîrsta adolescenţei, o atracţie aparte pentru această disciplină.
La prima vedere, ai fi ispitit să spui că Noica s-a îndreptat spre filozofie de la sine, în virtutea unei înclinaţii care, pentru a se declanşa, nu a mai avut nevoie de împrejurări exterioare. Umorile congenitale au fost mai puternice decît factorii de mediu. Şi totuşi, din mărturisirile autobiografice pe care le găsim în "Fişa clinică" din Şase maladii ale spiritului contemporan, ştim că atracţia i s-a datorat unui rapt sufletesc pe care tînărul de 18 ani l-a trăit citind Critica raţiunii pure.
Nu ne îndoim de autenticitatea acestui episod, ci de semnificaţia lui. Cu alte cuvinte, tinerii care reacţionează la Critica raţiunii pure au deja o sensibilitate speculativă îndeajuns de dospită ca să simtă valoarea acestei cărţi. Kant nu are darul de a impresiona pe oricine, ci numai pe cei croiţi după un anumit tipar spiritual. Sau, mai precis, Kant nu poate declanşa un rapt filozofic decît dacă, pe dinăuntru, condiţiile raptului au fost deja îndeplinite. Trebuie să ai o alcătuire specială ca să poţi vibra la stilul kantian de aşezare a lumii în noţiuni şi categorii. În fond, filozofia kantiană este
