- Cultural - nr. 339 / 18 Iulie, 2009 El n-a sculptat niciodata in lemn, Ci in toamna maximei tristeti, In castane mari cat dovlecii, In ele se poate scobi Chiar o Arca-a lui Noe, de vieti. El n-a sculptat niciodata in lemn, Ci direct in toamna, i-a dat forma umana, El e scolit la castane, Un singuratic ce-si taie prastie Ca sa se-arunce-n sine, Ca sarea ce devine zahar pana-n rana. L-au ars la maini cartofii in copilarie Si flacarile palmei si acum persista, De lemn vestale vin a le pazi. Isi impingea dalta cu inima, Si-ar fi facut o cruce, sa fie pus pe ea. Dar aschiile de lemn ii infrunzeau Sub piele si-l napadeau omizile de ani, El n-a sculptat niciodata in lemn, Ci in toate castanele toamnelor lumii, Scrijelea in ele rugaciuni, sa nu le uite, Tacea adanc, pana in miezul lor, Mai singuratic decat uterul Mariei, Sculpta ceva sa-i tina de mantuitor. Cu toate toamnele-a lucrat deodata Si fiecare-n parte il durea, El e singurul om care nu are deget Ci dalta opozabila, cumva. Si lui pe dalta unghia-i crestea. Darie Ducan - Cultural - nr. 339 / 18 Iulie, 2009 El n-a sculptat niciodata in lemn, Ci in toamna maximei tristeti, In castane mari cat dovlecii, In ele se poate scobi Chiar o Arca-a lui Noe, de vieti. El n-a sculptat niciodata in lemn, Ci direct in toamna, i-a dat forma umana, El e scolit la castane, Un singuratic ce-si taie prastie Ca sa se-arunce-n sine, Ca sarea ce devine zahar pana-n rana. L-au ars la maini cartofii in copilarie Si flacarile palmei si acum persista, De lemn vestale vin a le pazi. Isi impingea dalta cu inima, Si-ar fi facut o cruce, sa fie pus pe ea. Dar aschiile de lemn ii infrunzeau Sub piele si-l napadeau omizile de ani, El n-a sculptat niciodata in lemn, Ci in toate castanele toamnelor lumii, Scrijelea in ele rugaciuni, sa nu le uite, Tacea adanc, pana in miezul lor, Mai singuratic dec