Cordoane de mi­liţieni şi se­curişti opreau pe toţi cei care veneau din munţi şi-i supu­neau unui inte­ro­gatoriu riguros, pentru a afla dacă nu cumva întâl­niseră în cale in­sul din foto­grafie, o foto­grafie de bu­letin a lui Vasile Mălurică, mărită până la propor­ţiile unui tablou.

Se îmbogăţise după ce pusese pe roate o firmă de sicrie pentru papagali. Nu văzuse în viaţa lui asemenea păsări. Le ştia doar din poze, şi socotea că nu sunt mai mari decât o răţuşcă. Din ce văzuse prin poze, din ce mai citise prin alma­nahuri, rămase convins că papagalii sunt un fel de omuleţi cu cioc şi pene colorate. Zadarnic încercase băiatul lui, Grigoriţă, sculer-matriţer la Floreşti, să-l contrazică, demonstrându-i cu manualul de Zoologie în faţă că e vorba doar de nişte păsări. Pantelimon Cuţă credea mai de­parte că papagalii au suflet. Cu aceeaşi tărie cu care credea că între toamnă şi iarnă e un perete pe care Dumnezeu îl dă la o parte, apăsând cu degetul arătător pe un buton din braţul fotoliului de stăpân al Universului.

Poate de aceea sicriele sale făcuseră ravagii în Occident. Produsele concurente - susţineau îndureraţii proprietari ai papagalilor decedaţi - erau prea reci, prea lipsite de căldură. Pantelimon Cuţă închipuise nişte cutiuţe de forma unor vile, în care păsările moarte ur­mau să fie aşezate în pătuţuri, cu li­ghea­ne în mi­niatură, conţinând grăunţe în minia­tură şi, de asemenea, cu portretul răpo­satului prins în perete pe post de icoană. Avusese unele probleme cu preotul din sat, care susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, că sicriele încălcau datina creş­tină, lăsând impresia nocivă că papagalii sunt de credinţă catolică. Or, zicea preotul, e lucru ştiut că-n Ţara Româ­neas­că religia dominantă e cea ortodoxă, şi, în consecinţă, nu numai oamenii, dar şi vie­ţui­toarele - de la bou până la pitulice - tre­­buie îngropate după