Calea Unirii, „inima de piatră a urbei de odinioară“, care în anii 1868-1892 era populată de personaje celebre ale negoţului, a fermecat de-a lungul veacurilor oameni de litere sau pictori. Poveştile de viaţă spuse cândva, departe în timp, în trăsurile elegante aduse de la Viena sau Paris, dar şi vorbele rostite la colţ de stradă au transformat Calea Unirii într-o zonă cu un farmec aparte. Cine a trecut vreodată pe Calea Unirii sau măcar a descoperit-o în imagini zugrăvite în cuvinte nu are cum să nu fie cucerit de istoria şi viaţa acestui loc, care continuă să-şi scrie povestea şi azi.

„În acest pământ / De atâtea ori întrebuinţat / Stau formele mai noi / Orizontal, / Ca frunzele vechi la rădăcină, / Dar din vâna tâmplei mele / Curge un fir de iarbă / De atâtea ori tăiat / De alte frunţi, de alte gânduri / Şi se roagă iarba: / Omule, nu mă întrerupe“, scria Marin Sorescu.

Aceasta pare să fie dorinţa nerostită a atâtor locuri bătute de pasul trecătorilor de ieri şi azi. Istoria lor trebuie să trăiască, povestea lor trebuie să fie auzită. Filele de carte, imaginile de demult surprinse de aparatul de fotografiat sau de penelul unui pictor fascinat de frumuseţea locului pot să te conducă spre alte timpuri.

Pornim şi noi în această călătorie. Rafturile înţesate de cărţi dispar ca prin minune atunci când privirea cade pe pagina îngălbenită. Mirosul specific de vechi ne introduce în altă lume. O lume descrisă atât de frumos în paginile Arhivelor Olteniei de rândurile lăsate moştenire de M. Theodorian Carada, după cum ne arătă semnătura de la sfârşitul impresiilor.

Strada este descrisă aşa cum era ea la 1868-1892: „În colţ pe Calea Unirei era pălărieria lui Lempart, apoi, la dreapta, acea a lui Louis Barer şi, în sfârşit, a românului Ilie Miulescu. Sus, la etaj, era Clubul Naţional, zis al «baccelelor». La stradă urmau vreo doi lumânărari, farma