Hildegard Puwak, Mircea Beuran, Mihai-Răzvan Ungureanu, Adrian Cioroianu. Sunt doar câteva dintre numele demnitarilor forţaţi să-şi depună mandatele în urma unor campanii de presă. Monica Iacob Ridzi este doar ultima venită pe lista miniştrilor „forţaţi” să plece. Sursa: Codrin PrisecaruSursa: Agerpres
1 /.
Succesul echipei coordonate de Cătălin Tolontan în investigarea neregulilor de la Ministerul Tineretului şi Sportului readuce în prim-plan momentele rare în care demnitarii postcomunişti au fost „convinşi” să renunţe la funcţiile lor.
„Evenimentul zilei” recompune astăzi momentele de glorie ale presei autohtone, istorii fără de care România ar fi arătat cu totul altfel. Concluzia este însă puţin încurajatoare: presa a câştigat doar atunci când agenda politica a permis sacrificarea „pionilor”. „60% din presă e captivă în România!”, avertizează Alina Mungiu-Pippidi.
Puţinele campanii jurnalistice derulate de-a lungul anilor s-au soldat cu demisia unor demnitari. Doar când guvernanţii au vrut-o, dezvăluirile din media au devenit victorii.
La mijlocul lui iunie 2009, când scandalul „Monica Iacob Ridzi” se afla la primele reprezentaţii, nimeni nu se gândea că Ministerul Tineretului şi Sportului (MTS) va fi zguduit din temelii, că presa scrisă îşi va regăsi avântul în mijlocul unei crize economice grave, că “publicul” se va strânge în jurul dezvăluirilor, secretând o presiune care face bine democraţiei romaneşti. Finalitatea cazului „Ridzi” nu se află în decizia ministrului de a demisiona. Lucrurile merită investigate în continuare, fiindcă în spatele lor pare să fie copilul monstruos al unei alianţe ce nu ar fi trebuit să existe: cea dintre mass-media şi politică.
Demisia Monicăi Iacob Ridzi are în trenă un succes jurnalistic cât o speranţă uitată: aceea că, în faţa argumentelor, moderaţiei şi consecve
