Ca să mergi pe Transfăgărăşan îţi trebuie frâne bune, dragoste de munte şi bun-simţ. Drumul e întruchiparea vorbei ajunse clişeu de mândrie naţională: "Ţară frumoasă, păcat că-i locuită". Deschis doar câteva luni pe an, traseul ar putea aduce mulţi turişti, numai că ceea ce-l face unic îl şi pierde: drumul şerpuit, tăiat prin munte, e plin de gropi, peticeli şi fără parapete. Am ajuns să ne uităm la acest drum, construit în comunism în doar patru ani, ca la piramidele egiptene: cum şi cu ce au reuşit oamenii ăia să facă aşa minune de drum când nouă, azi, ne trebuie ani în şir pentru un kilometru de autostradă? Ca să ajungi să vezi minunile naturii, Bâlea Lac – Cascada Bâlea şi Capra, pădurile de brad şi stâncile ameţitoare –, dar şi pe cele făcute de mâna omului, uneori cu preţul unor vieţi omeneşti – Barajul Vidraru, Cetatea Poenari şi cel mai lung tunel din România –, trebuie să înduri şoseaua peticită, gunoaiele pitite în iarbă, întreruperile din cauza căderilor de bolovani şi tarabele cu mereu aceleaşi suveniruri. Numai aerul tare de la Bâlea Lac poate şterge greaţa care nu e doar de la serpentinele spectaculoase ale unui drum cu un potenţial fantastic.

Nea Gigi, mare amator de natură şi grătar, a ajuns să se uite la Transfăgărăşan ca la piramidele egiptene, întrebându-se ce scule aveau comuniştii ăia de le-a ieşit aşa minune de drum prin abruptul muntelui şi în aşa de puţin timp. Doar 4 ani, între 1970 şi 1974. Şi cum de acuma ne împiedicăm ani în şir de un kilometru de autostradă. "Da', măi, ai dracu'! Şi după ce s-au chinuit atâţia oameni la ditamai construcţia, în zilele noastre nici nu putem să păstrăm ce-au făcut alţii", nea Gigi mai că dă cu şăpcuţa de pământ, aşezat pe scăunelul pliant, în timp ce-i susură o cascadă la ureche.

MINUNILE NATURII ŞI CELE FĂCUTE DE MÂNA OMULUI

Ca mulţi alţi turişti care o dată ce-au urcat Tran