Terminasem clasa a XII-a şi venisem să mă înscriu la facultate în Bucureşti. Era iunie 1989. Abia împlinisem 18 ani, visam să cuceresc lumea (simptomele vârstei), dar mi-era teamă să intru în vorbă cu un străin (asta ţinea de latura mea introvertită). Tocmai de aceea m-am ambiţionat să descind în Capitală singură. Să învăţ să mă descurc.
La Gara de Nord am ajuns cu trenul. Cum ieşeai din gară, prima pe stânga, mi se dăduseră indicaţii, era gura de metrou. Simplu. Eu trebuia să ajung în staţia Titan. Pe vremea aceea eram doxă de integrale, geometrie în spaţiu, optică, doar urma să dau examen la Politehnică, aşa că schema cu metroul mi se părea o copilărie. Mecanică - un corp X ajunge din punctul A în punctul B, apoi, în intervalul de timp delta t, în C.
Corpul meu purta o rochie albastră, de o lungime incertă, la mijlocul distanţei dintre genunchi şi gleznă, fără talie, în formă de sac, cu un pliu uriaş în zona bustului. Mi se părea că-s elegantă. Ca să desăvârşesc părerea, mă încălţasem cu nişte sandale decupate la spate, care aveau o nenorocire de tocuri, de 4 cm înălţime. Cu flecuri de metal.
Ţoca-ţoca, pe peronul Gării de Nord, zgomotul devenise pentru mine insuportabil, mă simţeam ca un cal nepotcovit scăpat în parfumul din buricul ţării. Picioarele mele, obişnuite cu espadrilele, înaintau pe tocuri prudent, ca printre mine ascuns îngropate, şi fiecare pas scotea zgomot de puşcătură. Şi, ca să fiu cea mai tare din parcare, pe umăr purtam un bagaj elegant, o geantă de voiaj Capris. Lunguiaţă, din cârpă, cu fermoar. Maro (mai aveam una bleumarin acasă, cu astea două am făcut naveta toată facultatea, iar în buzunarele lor laterale mama îmi punea borcanele pline cu mâncare gătită).
Ţoca-ţoca, spre metrou. Corpul X, ajuns în punctul B, se îndreaptă spre C. Da, da' trebuie să coboare scările la metrou.
