Până la dezbaterea publică asupra politicii externe, ar trebui întâi ca partidele să aibă strategii de politică externă – zămislite de experţi partizani sau comandate unora independenţi. Este vorba de expertiză şi consultare; şi de dezbatere.
La Foreign Policy România avem bunul obicei de a pregăti fiecare ediţie împreună cu o seamă de experţi, invitaţi într-un conclav cu geometrie variabilă. Vin consilieri de politică externă ai unor înalţi demnitari ai statului, analişti independenţi, foşti miniştri de Externe şi foşti ambasadori, diplomaţi în funcţie şi eurodeputaţi. Discuţiile sunt revelatorii şi încurajatoare: am avea cu cine! Iar unele observaţii sunt atât de avizate că devin alarmante.
De data aceasta am plecat de la citirea Clasamentului statelor eşuate - 2009, din ediţia curentă a revistei. OK, România nu se află între statele prăbuşite sau în curs de prăbuşire; dar suntem stabili în instabilitate. Scorul cel mai prost îl avem la criminalizarea/ delegitimarea statului - care se referă la corupţia endemică a elitelor conducătoare, paralelă cu rezistenţa acestora la controlul public şi la pieirea, în consecinţă, a încrederii populaţiei în clasa politică. Se poate şi mai rău: înhăitarea castei judiciare la acelaşi edec, în contra cursului de europenizare a ţării. N-a existat nicio opinie în favoarea „jocului magistraţilor de-a minerii“.
Ba experţii ascultaţi au semnalat chiar că s-a trecut la „legiferarea prin hotărâri judecătoreşti“. Dacă şi la o discuţie despre politici internaţionale s-a ajuns la acest subiect intern, e mai mult decât de rău.
Alt subiect aprig dezbătut s-ar putea numi „Cu sau fără Rusia?“. Există opinii vehemente în favoarea tabuizării relaţiilor cu Moscova - ce relaţii mai bune ar trebui să stabilim cu o Rusie care în două decenii se va prăbuşi în irelevanţă globală prin depopulare şi