„Pe măsură ce soarele se înălţa spre zenit, măciuca imensă a arşiţei zilei tăbăcea lespezile de piatră, astupând urechile umane la orice sunet, făcând văzduhul să tremure ca o antilopă speriată şi şubrezind graniţa dintre realitate şi delir, dintre ceea ce era închipuit şi ceea ce era aievea.”  Decupată din romanul „Seducătoarea din Florenţa” de Salman Rushdie (Editura Polirom, 2009), fraza de mai sus dovedeşte două lucruri: că Danei Crăciun i-a ieşit o traducere de toată frumuseţea şi că Rushdie merită porecla de „Şmecherezad” literar cu care l-a învrednicit un critic român topit după calambururi. Ultima lui carte e o poveste despre întâlnirea dintre două lumi, despre ceea ce le desparte şi ceea ce le uneşte.

De o parte, India mogulilor, stăpânită de un împărat când sângeros, când reflexiv. De partea cealaltă, Florenţa otrăvită de Girolamo Savonarola şi apoi, după arderea lui pe rug, readusă la viaţă şi cântată până-n zori în tavernele de lângă Piazza della Signoria. De o parte Orientul falnic, bogat în legende şi subtilităţi de curte. De partea cealaltă, învăpăierea toscană şi poveştile ţesute de un fals ambasador, Uccello da Firenze, alias Mogor dell’Amore, despre trei prieteni şi despre o prinţesă ascunsă vreme îndelungată.

Critica literară s-a grăbit să aşeze „Seducătoarea din Florenţa” la acelaşi nivel cu „Copiii din miez de noapte” şi să-i prevestească obţinerea proximului Premiu Booker. E nesemnificativ dacă va fi sau nu aşa. Lucrul care contează e frumuseţea înaltă a cărţii. Rotunjimea poveştii. Salman Rushdie forjează o alianţă între istorie şi fabulă peste care presară un strop de pulbere fantastică.

În romanul lui apar deopotrivă personaje istorice (împăratul Akbar, florentinul Niccolò Machiavelli, amiralul genovez Andrea Doria) şi plăsmuiri ale propriei imaginaţii (prinţesa Qara Köz, Bhakti Ram Jain, deţinătorul