Eu cânt de ani. Poate de prea mult timp pentru unii, poate că bine am făcut că m-am apucat atunci când m-am apucat... pentru alţii! Nu concepeam să fiu altceva decât profesor de educaţie fizică sau antrenor de atletism sau de înot!
...dar a ieşit aşa, să fiu solist, cântăreţ, folkist, compozitor, cantautor... unu' care cântă! Când m-am apucat eu de cântat nu m-am gândit nici o clipă că va sosi ziua când mă va recunoaşte lumea pe stradă, că muzica mea va fi cunoscută de atâţia oameni, că o vor cânta unii prin restaurante, alţii pe munte, alţii prin case, alţii pe scenă, alţii în gând!...
Mai târziu am înţeles că nu toată lumea poate face aşa ceva, că există un har pe care-l primeşti când te naşti, de care trebuie să iei seama, să ţii cont, să nu-ţi baţi joc. Bineînţeles că sunt unii acum care ar putea spune azi că nu exist, că nu ştiu mai nimic de mine, că n-a rămas nica de pe urma mea, că nu contez, dar eu ştiu sigur că nu-i aşa, că se înşală, că n-au dreptate... nu aş intra însă niciodată în vorbă cu ei, în nuş' ce discuţii pline de contraziceri, dileme, sau contorsiuni filosofice...
Despre studiul „vedetei" de la noi văd că se ocupă mulţi la televizor! Cu cât se ocupă mai mulţi, mai mult, cu atât nu se aduce nimic la lumină, nu se ajunge la vreo concluzie! Nu cred ca prin alte părţi să se vorbească atâta despre acest lucru. Cei foarte tineri sunt uşor de păcălit că pot deveni „artişti" peste noapte, dar puţini se gândesc că sufletele acestora se pot răni uşor... că despre manipularea sufletelor lor e vorba aici.
Să te trezeşti peste noapte la televizor, că apari deodată pe scenă să dai autografe, să ai „gadibarzi"... apoi să dispari definitiv din lumea asta mirifică, plină de visări şi culori amăgitoare, de speranţe şi îndrăzneli nebune, unele inexplicabile pentru tine mai târziu, dar cu atât mai dureroase. Eu şti
