Un om politic contractează, ca persoană fizică, un credit la o bancă privată şi garantează cu un imobil de locuinţe de lux. Vine criza mondială, piaţa imobiliară cade abrupt, apartamentele omului politic rămân nevândute, iar împrumutul nu poate fi rambursat la termen. Norocul omului politic e că, în urma alegerilor libere şi democratice şi a înţelegerii dintre principalele partide, ajunge ministru în guvernul de coaliţie proaspăt instalat.
Imediat, în declaraţia de avere, creditul apare rescadenţat, în condiţii de o amabilitate de-a dreptul socială la o bancă din România, pentru un an. Nici ministrul, nici banca nu se obosesc să explice înţelegerea. Alimentată cu speranţa prieteniei financiare cu ministerul peste care s-a revărsat ditamai bugetul, media cumpără liniştită povestea însăilată de ministru. Iar firava opoziţie, buimăcită de pierderea ciolanului, tace adânc şi filosofic.
La mai bine de jumătate de an după, apare o luminiţă în tunelul întunecat. Respectiva bancă are sub contract, pe post de vectori de imagine, trei foste glorii ale sportului autohton şi mondial. Pe care le foloseşte copios în campaniile sale publicitare. Într-un acces de (ceea ce ar fi putut părea) amabilitate subită, banca semnase între timp un parteneriat cu ministerul condus de omul politic debitor. Graţie înţelegerii contractuale, sportivii au fost - hai să spunem - împrumutaţi instituţiei publice pentru realizarea şi difuzarea unor clipuri de imagine. Mai mult, protagoniştii şi producţiile publicitare s-au plătit chiar de bancă; din respect şi consideraţie faţă de ţara unde-şi desfăşoară activitatea şi unde-şi câştigă banii, fireşte.
Cât de frumos sună, în plan teoretic, acest altruism bancar nespecific societăţii globalizate de criză şi consum. Dar - iar apare acest blestemat dar! - practica bate mereu teoria. Iar pratica ne spune că ministrul d
