Despre emisiunile-concurs din copilărie nu-mi mai amintesc aproape nimic.

Ca prin abur, văd figura lui Ion Mustaţă, care prezenta, cu patru decenii şi ceva în urmă, „Cine ştie câştigă”, însoţind cu un surâs fiecare răspuns corect şi afişând o dezamăgire atent controlată în faţa greşelilor. Dacă nu mă înşel, emisiunea era realizată în direct, cu public, pe scena unei săli de teatru. Mai ţin minte un concurs cu titlul „Cel mai bun continuă”, unde câştigătorul Ion Pop Simion, mort în condiţii neelucidate în decembrie 1989, a impresionat prin vastitatea cunoştinţelor. Îmi amintesc, de asemenea, de aerul sapienţial-ironic al profesorului Mihai Florea, amfitrionul unei emisiuni care se chema „Dialog la distanţă” şi în care se întreceau, la fiecare ediţie, reprezentanţii a două judeţe. Aşa arătau metodele de combinare a culturii generale cu divertismentul în România de altădată. Obligate să respecte canoanele ideologice ale vremii şi lipsite de tonele de confetti ale producţiilor de azi, ele întreţineau totuşi, fiecare în felul ei, iluzia deschiderii.

În ce priveşte emisiunile-concurs de după 1990, acestea au intrat - unele abrupt, altele treptat - în paradoxul care hrăneşte o mare parte din recolta mediatică a ultimilor ani: dacă tot avem libertate deplină, hai să ne batem joc de ea. Mihai Călin, Constantin Cotimanis, Andrei Gheorghe şi Virgil Ianţu, prezentatori de calitate pentru acest tip de produs, au încercat să iasă din logica delegitimării prin televiziune, dar strădaniile lor au fost torpilate de puzderia de emisiuni pentru decerebraţi care au sufocat piaţa în ultimii ani. Nemulţumit iniţial de concursurile de acum cinci-şase ani, majoritatea importate pe filieră engleză sau germană, publicul a început să le regrete când a văzut că alternativa se numeşte „Te pui cu blondele?”. „Ştii şi câştigi” sau „Veriga slabă” au devenit repere de un perf