A venit criza, dar hotelierii noştri au continuat să explice că turistul român nu vrea şi pace servicii all inclusive; el vrea doar note de plată unde să poată fi încărcat fără milă. Multă vreme, înainte şi după 1989, turismul, mai ales cel de pe litoral, era afacerea ideală: nu contau calitatea serviciilor, divertismentul, nu conta nici că erai jecmănit în absolut orice loc trebuia să plăteşti ceva, turistul venea ca musca la miere. Era de neconceput concediul fără un

A venit criza, dar hotelierii noştri au continuat să explice că turistul român nu vrea şi pace servicii all inclusive; el vrea doar note de plată unde să poată fi încărcat fără milă.

Multă vreme, înainte şi după 1989, turismul, mai ales cel de pe litoral, era afacerea ideală: nu contau calitatea serviciilor, divertismentul, nu conta nici că erai jecmănit în absolut orice loc trebuia să plăteşti ceva, turistul venea ca musca la miere. Era de neconceput concediul fără un sejur la mare, iar banii nu prea permiteau proiecte de vacanţă în ţări străine. Tot anii ’90 au fost aceia în care s-a desăvârşit jaful total prin celebrele locaţii de gestiune, promovate de Dan Matei Agathon, adică invitaţia de a exploata la sânge un activ, fără a investi nimic.

O vreme a mers. Cu banii încasaţi din îmbulzeala celor trei luni de vară se putea trăi tot anul. Nu era nevoie nici să te îngrijeşti de ceea ce-şi doreşte clientul, nici de calitatea mâncării, nici dacă erau gândaci în camera de hotel şi nici dacă manelele răsunau toată noaptea. Banul venea ca la jocuri mecanice.

Vremurile au trecut, românii au văzut ce înseamnă un all inclusive la turci, au constatat prin experienţe proprii cam ce raport calitate-preţ se poate găsi la bulgari, au întâlnit ospătari care nu-ţi dublează nota de plată dacă nu eşti atent şi au început să compare. Peste toate astea, a mai venit şi criza. Hotelierii noştri a