„Acasă“ înseamnă mereu alt loc. Ca un marinar ce bântuie apele, îşi află portul, pentru o bucată de viaţă, în experienţe diferite, în lumi noi. Conturi săţioase şi şiruri de case au fost ultimele lucruri pe care le-a luat în calcul. Nici măcar la o locuinţă şi maşină nu s-a oprit. A preferat să-i ajute pe oameni, făcând voluntariat acolo unde a fost nevoie de ea. Acum, a aruncat ancora în România.

Într-un tricou roşu, aproape şters de soare, cu o cască de protecţie pe cap, face faţă nepăsătoare căldurii. Are o înfăţişare ciudată, ca toţi oamenii pe care-i ghiceşti dintr-o privire că vin de pe meleaguri străine. Râde mult, are un aer destins, nimic încrâncenat nu i se citeşte pe faţă, chiar dacă munceşte pe un şantier, ajutând la construirea unor case. Melissa a venit în România din Statele Unite în urmă cu un an. Nu pentru a „investi“ aici şi a profita de mâna de lucru sau de piaţa de desfacere, ci ca voluntar. „La mine, banul nu este cel mai important. A fost mai important să fac ceva pentru oameni“, spune zâmbind. Cuvintele curg repede, aproape... olteneşte. „A fost greu cu limba română. Gramatica e foarte complicată. Şi aici, în sud, oamenii rostesc vorba în fugă. Dar m-am obişnuit“. Râde ca un copil, râsul acela pe care-l întâlneşti la străini şi care nouă, românilor, ne e aproape inaccesibil.

Pacienţii şi răbdarea

37 de oameni au ieşit în ziua aceea din aeroport. Toţi trebuia să ajungă la Ploieşti pentru 12 săptămâni de training intens de limbă.

„Nu ştiam un cuvânt în română. Unul dintre voluntarii cu care venisem avea două dicţionare şi pe unul mi l-a dat mie. În Boston nu găsisem aşa ceva“, începe să povestească, amintindu-şi de sosirea în România.

„Primele zile a fost foarte interesant! Întâi, am stat la hotel. Apoi, din a doua zi am fost cazaţi la gazdă. Ortansa şi Marin, cei la care am stat, nu ştiau engleză. Şi