În anii comunismului exista percepţia, aproape generalizată, că obţinerea unei diplome universitare este singura cale sigură de reuşită în viaţă, iar pentru părinţi nu exista o bucurie mai mare decât să-şi vadă copilul intrat la facultate.
Unităţile de învăţământ superior, toate de stat, erau destul de puţine, la fel şi numărul locurilor scoase la concurs, astfel că familiile făceau eforturi financiare mari pentru a le asigura odraslelor meditaţii la materiile de examen. Răsplata venea după terminarea facultăţii, când proaspătul inginer, economist, medic sau jurist primea un loc de muncă prin repartiţie guvernamentală. Nimeni nu rămânea pe dinafară, să ai serviciu era o obligaţie, iar şomajul practic nu exista. Iar dacă aveai norocul să prinzi un post în Bucureşti sau în oraşele reşedinţă de judeţ chiar te puteai considera un om realizat.
Printre cele mai căutate unităţi de învăţământ înainte de Revoluţie se număra şi Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, devenit în 1992 Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport. Ca şi astăzi, cursurile se ţineau la sediul din Strada Ştefan Furtună, unde se mai aflau căminele, sălile de jocuri şi de atletică grea, dar şi terenurile de handbal, volei, baschet şi fotbal.
Institute similare au funcţionat până în 1977 şi în alte centre universitare din ţară, însă, o dată cu reducerea perioadei de studii de la patru la trei ani, acestea au fost desfiinţate treptat. Astfel, concurenţa pentru admiterea la IEFS era crâncenă, printre candidaţi aflându-se şi sportivi de performanţă care doreau să-şi desăvârşească studiile. Mulţi îşi încercau şansa la IEFS deoarece la examen se dădea o singură probă teoretică, la Anatomie, şi credeau că au mai puţin de învăţat.
Testele de aptitudini motrice, cu caracter eliminatoriu, triau însă serios candidaţii, astfel că destui nic
