Pe Strada Topârceanu, în Iaşi, liliacul a înflorit. Demult. Păsările mai cântă, acoperite de fum şi motoare. În schimb, pe Strada Topârceanu a încolţit de curând poezia. Multe familii renunţă la concediile costisitoare, iar unii vin şi admiră locul unde poetul a avut ultima oprire, ultimul popas, cea din urmă găzduire. Să verifice pe ce a mai cheltuit ultima chirie autorul "Baladei chiriaşului grăbit".

Copiii, de exemplu, întreabă de papagali şi de peruşi. Unde e vestita "Cioară"? Ascultă la ceas de înserare "Balada unui greier mic". Muşuroaiele de furnici din grădină au încremenit. Un câine pripăşit pe stradă îşi caută stăpânul. Se ştie, poetul Topârceanu era un mare iubitor de animale. Celebra sa lupă, cumpărată din talcioc pentru a studia gâzele şi fluturii, nu mai e aici. A luat-o un copil să se joace şi nu a mai adus-o. George îl chema pe acel neastâmpărat, un puştiulică deştept foc, sensibil şi spiritual nevoie mare.

IDOL

În fiecare dimineaţă, Gabriela Hurduc, un medic ieşit la pensie, priveşte grijulie pe geam. Seara se uită dacă peste drum luminile nu s-au aprins. Primăvara, în mai, adulmecă la fereastră liliacul de la portiţă. Iarna are grijă de păsările rănite ce-şi fac culcuş în curtea de vizavi. Dă de mâncare la câinii vagabonzi. Chiriaşi de baladă. Aşa cum făcea odată locatarul căsuţei mici atât de iubite: Casa "George Topârceanu".

Femeia a rămas singură, doar în compania locuinţei de vizavi. A poetului. Soţul său a fost vecin cu Topârceanu la o altă destinaţie şi, după ce poetul a dispărut, a vândut o casă pe Sărărie şi şi-a cumpărat alta aici. Doar să aibă peste drum curtea scriitorului. Să privească peste uşă umbra poetului.

Mircea Hurduc, pe când avea 12 ani, se juca cu Topârceanu la ştrand. Altădată, pe un teren viran, acesta îi arăta lui, dar şi altor copii cum se ocheşte cu puşca. Pen