Dineul începuse cu tradiţionala cupă de şampanie. Băută întâi la Bruxelles, în faţa hărţii de turtă dulce. Apoi la Bucureşti, în clipa despărţirii de anul 2006. Anul nou 2007 venise încărcat de speranţe. România adera la Uniunea Europeană. Mulţi români încă se întrebau: "Oare cum am nimerit noi la masa asta?". Unii, suspicioşi, dacă nu chiar sceptici, gândeau că am căzut într-o capcană: "Vor să facă din România o mare piaţă de consum!". Alţii, optimişti, făceau un calcul simplu: pe o piaţă de consum e nevoie de bani, iar banii vin din muncă; din muncă performantă, desigur. Şi conchideau: "N-au încotro, ne vor ajuta să devenim competitivi!".

Judecată parţial adevărată. O sumă ispititoare, cam 30 de miliarde de euro, a apărut în vitrină. Cu adnotarea: "Veniţi cu proiecte şi e a voastră. Pentru totdeauna!"... O fi însă atât de complicat de făcut proiectele astea? Cert e că, până acum, n-am tras mai nimic din suma asta. În schimb, au venit bani într-o veselie în bănci. De prin 2003 încă au început să curgă valuri de valută. Românii s-au repezit să se împrumute. Creditul de consum a luat-o la goană. La fel, creditul pentru locuinţe. Normal, BNR a tras semnalul de alarmă. A apărut indicatorul: "Atenţie la viteză!". Pentru că, în timp ce consumul gonea cu rapidul, oferta internă de bunuri şi servicii călătorea cu o cursă de navetişti.

Banii, într-o bună măsură, ne-au fost de folos. Economia a luat avânt. PIB-ul a crescut ani la rând. Inflaţia a fost adusă sub control, chiar dacă, comparativ cu alte ţări, continua să fie mare. Multe lucruri începuseră să se schimbe în ţară.

Să nu uităm că, înainte ca fluxul de bani să năvălească în bănci şi din bănci către populaţie, în prea puţine cazuri o familie de la noi avea posibilitatea să adune ban lângă ban pentru a-şi ridica o casă. Creditul ipotecar a simplificat lucrurile. Prin extinderea credităr