După zece expoziţii personale, în ţară şi străinătate, continuă să se considere un maestru al modestiei, apreciind că arta este ştiinţa de a privi lumea. Imediat după primii ani de beţişoare şi alfabet, sămânţa a dat să prindă culoare. Ca pictor s-a născut la 9 ani. Când i-au fost chemaţi părinţii la şcoală, s-a gândit mai întâi că sacul cu năzbâtii se încărcase şi ele trebuiau aduse la cunoştinţă celor mari. De fapt, era de bine, erau nişte felicitări şi chiar laude pentru talentul micului Adrian Drăguţ, laureatul unui concurs naţional de arte plastice. Părinţii i-au fost sfătuiţi să-i aibă de grijă şi să-i ocrotească talentul, să-i dea pensulele pe mână şi să-i asigure rezerva de culori. Lucrarea era o livadă de vişini, un Cehov autohton, turnat nu în replicile unei piese de teatru, ci-n acuarele neobişnuit de expresive pentru „înălţimea“ unui copil de clasa a III-a. Compoziţia vorbea de atmosfera unui colţ de grădină, avea mireasmă şi parcă te chema. Erau mai mult decât câteva puncte roşii stropite pe un fond verde. Era un tablou. Primul.
Perfecţiunea îl pune la încercare
De atunci, Adrian Drăguţ a pus în operă alte câteva sute. Dar nu numărul lor contează. A prins culoare de la Ionel Mătăsăreanu şi Eugen Mărgărit, mentorii fără de care pensulele sale spune că ar fi rătăcit fără sens pe zăpada pânzei. Încet-încet, totul a devenit un mod de a trăi, de a te exprima. Puse una lângă alta, ele alcătuiesc o colecţie de secvenţe: viaţă, peisaje, (auto)portrete, statice, mări, nori, lalele, respiraţii.
În atelierul său sunt trei şevalete
În orice oră a zilei, uneori chiar şi noaptea, sunt pregătite pentru o naştere. „Visez color. Fiecare idee mă încearcă şi mă provoacă să scot ce e mai bun din ea. Sunt momentele tainice ale actului în sine, atunci când Creatorul se joacă cu tine, vorbeşte prin tine şi te face păr