Un interviu cu Tonitza? Da, e posibil, prin intermediul scrisorilor! Lipsuri materiale, efuziuni artistice, oscilări emoţionale. Negru, alb, gri, un spectru larg al vieţii artistului. Lucruri mai puţin ştiute despre maestrul Nicolae Tonitza. Nimic nu defineşte mai bine personalitatea marelui pictor în toate perioadele existenţei sale la Iaşi, Bucureşti sau în peregrinările prin ţară (în locurile unde a pictat) decât scrisorile către prieteni, anticari, oficialităţi, amatori de artă, colecţionari.

Simţim în ele un Tonitza cu ochi şi suflet de copil. Un Tonitza despre care puţini au aflat. Un Tonitza în biserica Mănăstirii Durău, unde i-am admirat opera, de exemplu. Sau un Tonitza firav, doborât de boală şi de neajunsurile materiale. Am descoperit şi ultimele rânduri pe care le-a înşirat pe hârtie acel braţ, acele degete care cândva trasau contururile de aur ale catedralelor, acea palmă care lumina ochii sfinţilor. Ochii melancolici de copii, pe care Tonitza îi făcea să clipească pe pânză. Smaralde de cristal, o lume a naturii şi a purităţii. Turnaţi în aur, ochii de copil ai lui Tonitza sunt unici, sunt ochii lui de fapt.

COPIII

Sfinţi cu ochi de copil. Dar şi copii cu ochi de sfinţi. Asta a pictat Tonitza pe peretele bisericii de la Mănăstirea Durău. Împreună cu o echipă de studenţi de la Belle Arte, printre care şi Corneliu Baba. Tonitza a avut cu această ocazie iniţiativa ca împreună cu studenţii săi să restaureze, să refacă sau să decoreze (dacă nu exista vreo pictură) toate monumentele culturale aflate în paragină. Un gest de largă nobleţe sufletească, caracteristică marilor artişti.

A început cu biserica ce aparţinea pe atunci Schitului Durău. Am fost pe urmele sale. I-am admirat acolo picturile la care a folosit o tehnică nouă, revoluţionară, encaustică, adică pictură în ceară. Munţii Ceahlău şi păstori mioritici în